Era un singur înger pe pământ

Cântă-mi, îngere, despre pământul ăsta mare încărcat cu povești, cântă-mi despre oamenii cu copite de capră, despre florile de portocal și despre necuprinsul cedrilor din Liban.

Despre orice, numai cântă-mi să te aud, să știu că ești, că mai există cineva în afară de mine pe pământul acesta încărcat cu povești.

Despre orice, numai cântă-mi acum când cei din mine au tăcut iar eu ascult nedumerit cum trece timpul în cavitatea asta întunecată pe care un grec a numit-o peșteră.

De ce taci și tu și mă privești grav, de ce nu e niciun rid pe chipul tău androgin, de ce doar sfinții poartă barbă și sfintele văl într-un Bizanț încărcat și el de povești și icoane.

De ce te întreb de parcă aș afirma, fără să știu că există semne de întrebare.

De ce îți vorbesc de parcă ai sta negru și corbește pe umărul meu drept în chip de Huginn și Muninn.

De ce te întreb, ca și când nu aș cunoaște deja totul cu singurul meu ochi cu care am privit mai demult într-o fântână adâncă, mai limpede mie decât sieși.

De ce mă cerți cu privirea, nu vezi că îmbătrânesc de unul singur întrupat în tatăl meu?

De ce nu mă mângâi, iubitorule de om, doar pentru că știu ce știu și mă întreb ce mă întreb.

De ce nu îmi potrivești pe spate aripi de fluture, multe aripi, să mi le însemnez pe fiecare cu câte o cicatrice pe mâna dreaptă.

De ce oamenii se îmbată și uită să mai le mai vorbească îngerilor.

Au plecat.

Doar unul mai e pe pământ și mă privește grav fără vreun rid pe chipul lui androgin.

E sâmbătă și oamenii petrec, dar e cumplit de liniște.

Iar îngerul ăsta, mânca-l-ar raiul, nu vrea deloc să cânte.

Noroc că am fluier și în curte patru brazi.