Spații mici

Dumnezeu este în mine, în tine, în muguri, în flori, în cauzalitate, în matematică, în ordinea tuturor lucrurilor, în entropie, în haos. Dumnezeu nu are o preferință legată de spațiu ci de adevăr. Iar adevărul este că eu l-am găsit în stepa nesfârșită a omului care am fost, în compotul chinezesc de litchi pe care îl beau cel ce sunt, în turnul pe care îl construiesc în vis noaptea când nu mai sunt, în pădurile de unde îi smulg flori cu tot cu rădăcină, duminică dimineață.

Adevărul este că spațiul, ca și timpul, e relativ. Adevărul este că sufletul meu e uneori o sală înaltă cu tavanul boltit, alteori o bucătărie mică lângă râuri la fel de mici și sărate, adevărul e că sunt o fereastră în Mangalia, o singură fereastră pe un perete cu multe ferestre identice în umbra căreia mă voi ascunde viclean ca un copil în camera cu oglinzi – ghici cine sunt eu! nu mă vezi! nu mă vezi pe mine, cel adevărat!

nimeni nu va ști că sunt real în spatele oglinzii mele de 18 metri pătrați
unde voi asculta Mahler și Sibelius la căști să nu deranjez celelalte ferestre,
nimeni în afară de vecina mea tătăroaică ce mă va servi uneori cu geantîc și cafea,
nimeni în afară de vecinul meu tătar cu care voi merge vineri la geamie,
nimeni în afară de tine, mamă Păstrătoare a oglinzilor mele,
nu va mai ști cine sunt eu.