Îmi căutam o casă deși o aveam, căutam ceva care să rămână în timp și care să mă ancoreze în prezentul acelui oraș cu toate că timpul era ultimul lucru statornic la care mă puteam gândi.
Din întuneric s-a născut o nouă realitate, una în care eu eram observator, una în care am intrat ca să las în urmă o alta.
De ce am mers pe acolo, de ce am făcut stânga când ar fi trebuit să merg înainte... de ce nu m-am oprit când trebuia să mă opresc, de ce nu i-am vorbit celei care aștepta cuvinte, de ce nu am întâmpinat-o pe cea care aștepta îmbrățișarea și de ce am fugit spre miazănoapte când eu toată viața am fost așteptat în miazăzi?
Poate că în univers există o singură alcătuire numită suflet, aflată în mai multe ipostaze numite realități, iar fiecare realitate are timpul ei și spațiul ei. Realitățile dansează înghesuite într-o sferă și uneori se ating.
Închid ochii și o ascult pe Callas, în timp ce cu un șpaclu orbecăi în găleată și lipesc - fleoșc - încă o gogoașă gri pe lama gletierei. Lucrez cu ochii închiși pentru că știu că nu pot să greșesc, lucrarea aceasta este protejată și guvernată de frasinul rățoi.
Chiar dacă bunicii i-am cărat gogoșarii până la poartă, chiar dacă pisica a ajuns în cele din urmă la mine în brațe și a devenit o răsfățată în casă, nu pot să uit că instinctul a fost altul și ceva din înăuntrul ființei mele a trebuit să intervină precipitat de fiecare dată urlându-mi în urechea internă STOP, unde te duci când EI au nevoie de tine?
Dacă totul are o margine, nimicul există. Cum poate apărea însă ceva din nimic, asta e altă poveste. Este povestea universului și a lumii pe care nu o vom afla poate niciodată.
Va să zică, într-o anumită situație viața celor din jurul meu are o valoare, însă în altă situație valoarea ei se schimbă. De ce asta?
Au trecut câțiva ani de când am auzit un puști strigând într-un microbuz pe jumătate gol: la Ciobănel coboară? Adică, dacă vrea cineva să coboare la intersecția de la Ciobănel.
Eu aud liniștea din spatele vorbelor, David, și liniștea este o expresie a gândurilor. Construite riguros și dispuse în cerc în jurul minții ele tind să izoleze capul. Iată de ce, dragul meu, pe mine nu mă va trage niciodată curentul.
Ea, tăcerea, se poate ridica maiestuoasă și din puțin, nu doar din mult. Ba uneori se poate ridica și din nimic, așa cum probabil s-au născut timpul și spațiul. Încă nu îmi este clar cine a cui consecință este, timpul a spațiului sau spațiul a timpului? Iată un lucru inexplicabil care m-a urmărit întreaga viață, precum tăcerea.
Dragă Avram, ai vrut să știi când a încetat totul? Într-o dimineață.