Pisica și bătrâna, argumente ale multiversului și indiciu asupra compoziției lumii de dincolo

„Azi i-am dus sacoșa, era grea că luase gogoșari să „pună la oțet”. Fiică-mea iar o să mă certe că am luat atâția, eu nu am voie să car, zice. După aceea am aflat că avea 91 de ani.”

Dar nu despre anii ei îmi amintesc, nici despre chipul ei pe care parcă îl știam de undeva, lucru de înțeles, atâta timp cât aflasem că locuia la câteva străzi de casa mea. Îmi amintesc despre imboldul de a trece mai departe fără să îmi pese, care nu era nici măcar un imbold, era o stare firească, acela simțeam că trebuie să fie cursul natural al evenimentelor. Ea să gâfâie vizibil suferind din pricina greutății din sacoșa de cârpă, mergând șontâc pe trotuar, iar eu să trec mai departe, ocolind repede pe lângă refugiul de tramvai să nu o încurc. Să nu o încurc, dar nici să nu intervin în viața ei, oprindu-mă pentru a întreba: stați departe, vreți să vă ajut?

Asta am simțit atunci și nu a fost o întâmplare, nu a fost ceva accidental. Același lucru l-am simțit și când am trecut pe lângă puiul de pisică de pe marginea străzii și a trebuit să fac doi sau trei pași înapoi să îl iau în brațe și să îl duc acasă. A trebuit să fac doi sau trei pași înapoi pentru că trecusem de el, îl lăsasem în urmă cu același firesc cu care voiam să ocolesc bătrâna cu sacoșă.

Chiar dacă bunicii i-am cărat gogoșarii până la poartă, chiar dacă pisica a ajuns în cele din urmă la mine în brațe și a devenit o răsfățată în casă, nu pot să uit că instinctul a fost altul și ceva din înăuntrul ființei mele a trebuit să intervină precipitat de fiecare dată urlându-mi în urechea internă STOP, unde te duci când EI au nevoie de tine? tu realizezi ce faci? Jap jap, două palme m-au trezit la realitate în ambele cazuri și m-au făcut să mă întorc și să culeg pisica de pe trotuar și să mă opresc să o ajut pe bătrânică.

Care este, de fapt, starea firească a omului? Nepăsarea sau din contră? Ce este sacrificiul? O rupere conștientă de firescul nepăsării decât de sine?

Ca alcătuire biologică, omul este un sistem guvernat de legea supraviețuirii. Atâta timp cât buna funcționare a alcătuirii nu este în pericol, omul poate să treacă mai departe nepăsător. Biologia poate fi un argument al nepăsării, în lipsa conștiinței. Pentru că am spus că sacrificiul este o rupere conștientă de sine. Iar dacă este adevărat, asta înseamnă că și animalul are conștiință, pentru că la rândul lui este capabil de sacrificiu.

„M-a întrebat cum mă cheamă. I-am zis, ea a repetat numele de două ori și mi-a spus că o să mă pomenească la biserică. Nu am înțeles niciodată de ce m-am simțit bucuros atunci aflând asta. Poate pentru că făcusem un pas mic spre ceea ce trebuia să fiu? Poate pentru că omul este o etapă și că viața înseamnă nu trăire, ci devenire?”

În 2008, un om deștept a descoperit că în univers există o zonă unde mișcarea galaxiilor sugerează existența unei atracții ce vine de dincolo de ceea ce ar trebui să fie marginea universului cunoscut. Criticate de unii, cercetările lui Kashlinsky ar putea fi dovada multiversului.

Conștiința, cea care intervine uneori rupând starea de nepăsare, ar putea fi similară. Ea ar fi un alt univers suprapus, intercalat cumva în angrenajul biologic al animalului om. Poate că ea ține de suflet iar sufletul nu vine din acest univers, el este guvernat de alte reguli decât de instinctul de supraviețuire. Unele din ele ar fi empatia, dragostea, iubirea. Dacă este adevărat, atunci putem să aflăm câte ceva despre locul de unde vine acest suflet.

Așa cum studiind o rocă de pe Marte ne putem face o idee despre compoziția planetei, așa cum spectrometria ne oferă indicii despre compoziția stelelor aflate la milioane de ani lumină, dacă știm că sufletul înseamnă, printre altele, iubire, este limpede că universul din care vine el conține multă, dar foarte multă iubire.