Doamna care rupea bilete mi-a explicat ce înseamnă un minut mai bine decât Gânditorul de la Hamangia

Niciodată drumul nu a fost mai scurt și locul acela mai aproape de mine ca în ziua în care am plecat să îmi găsesc viitoarea casă în Constanța.

Două ore pe autostradă cât o respirație între două capitole ale unei cărți, primul și ultimul. Îmi căutam o casă deși o aveam, căutam ceva care să rămână în timp și care să mă ancoreze în prezentul acelui oraș cu toate că timpul era ultimul lucru statornic la care mă puteam gândi. Bătrânul cu haină bej care urca scările cu undița strânsă puteam la fel de bine să fiu eu iar motanul cu urechea stângă sfâșiată ar fi putut fi al meu într-un alt prezent, unul oarecum mai îndepărtat.

Așa cum bătrânul care rostogolea o amforă câteva sute de metri mai departe de scări și câteva mii de ani mai devreme aș fi putut fi tot eu, gândind într-o altă limbă la aceleași lucruri ca și acum: casă, timp, statornicie și motani cu urechi sfâșiate. Numai că bătrânul cu amfora, spre deosebire de cel cu undița, râde cu gura până la urechi auzind cuvântul statornicie, și îmi cere să privesc în jos, spre pietrele care se acoperă unele pe altele, spre casele care acoperă alte case, spre timpul care acoperă alt timp și oamenii care se prăbușesc întotdeauna peste alți oameni, pentru că așa trebuie să fie.

Și atunci, despre ce vorbim? De ce caut o casă, când tocmai am aflat că totul este lipsit de sensul pe care mă încăpățânez să îl atribui lucrurilor așa-zis palpabile? Atingerea durează o clipă, somnul într-o garsonieră pe bulevardul Mamaia durează și el tot o clipă, însăși viața mea durează o clipă așa cum a durat și viața răsturnătorului de amfore.

Dintre toți, femeia cu pulover roz din muzeul pustiu la ora patru a avut dreptate. „Nu pot sa vă dau bilete, programul e până la patru și este patru și un minut”. S-a temut că voi zăbovi înăuntru mai mult de o oră și va fi nevoită să stea eventual încă un minut peste ora cinci, oră la care ușa se închidea iar ea pleca acasă, poate chiar într-o garsonieră pe bulevardul Mamaia. Un turist simplu s-ar fi revoltat că nu este primit din pricina unui singur minut, adică șaizeci de gânduri sacadate. Dar eu nu eram un turist obișnuit, eu eram la rândul meu acasă și nu voiam să văd din toată clădirea decât o singură vitrină cu două figurine de teracotă. Și la fel ca cele două figurine știam că timpul nu înseamnă nimic decât în mintea omului și că un minut poate fi o clipă sacadată sau un gând prelung cât multe mii de ani.

Femeia cu pulover roz a avut dreptate, un minut poate însemna totul, așa cum o casă nu înseamnă nimic. Pentru că poți să mucegăiești într-una o viață întreagă și să lași în urma ta o găletușă de praf, sau poți să trăiești într-un singur minut cât toate viețile scurse începând cu cea a omului cu amfora până la cea a bătrânului cu undiță.

Cinci minute mai târziu:

S: huh? o casa nu inseamna nimic?
D: da, totul e praf de stele :D
S. …adica nu mai cauti casa?
D. eee, cucu
D. nu, e abstract, despre timp
S. aaaa
D. caut o casa sub care sunt ingropate alte mii de case
D. ca sa stau in ea o clipa cat o respiratie si sa ajunga la randul ei o piatra sub alte pietre
D. abstraaaaact
S. aha
S. deci tot conditia umana
D. da