Negustorul de mătăsuri (sub denumirea iniţială Jurnalul Agoniei) este un roman neterminat, pe care l-am început prin 1997. Are trei capitole deocamdată şi, probabil, vor mai trece mulți ani până când să ajungă la maturitate, deopotrivă cu autorul său. Acestea sunt fragmente din el.
Niciodată nu m-am simțit mai liber decât atunci când nu am mai avut nimic. M-am trezit cu gândul acesta, cu care am fost de acord inițial, în vreme ce mă spălam pe dinți. Apoi, treptat, sorbind din cafeaua proaspătă, am decis că există nuanțe.
Uneori, viața se odihnește. Omul împreună cu ea, cu fața rezemată în palme pe pervazul unei garsoniere pe bulevardul Mamaia din Constanța.
am văzut asta în ochii tăi, în inima mea, în sufletul tatălui tău pe care l-am zărit alături de ea, te iubesc
Ah, Murmanskul cu blocurile sale de beton și cerurile veșnic gri, Murmanskul cu oamenii îmbrăcați gros la mijlocul lui august.
Am zâmbit pentru că realizez, acum, că cea mai adâncă fantasmă este de a înțelege și de a fi înțeles. Gol sau nu, cu buzele pe o cană de cafea sau apăsate pe pubisul tău, cu limba peste clitorisul tău sau căznind vreo consoană în ubîhă, cecenă sau vreun dialect obscur din Caucaz, nu îmi doresc decât înțelegerea. Cunoașterea profundă a spațiului tău intim numit sine.
În vara acelui an mă întorsesem în Constanța. Precum un crocodil în anotimpul secetos, părăsind lacul devenit mlaștină, incapabil să îl mai hrănească, mă ridicasem greoi și venisem în singurul loc despre care știam că îmi poate susține și accepta existența.
Cunosc prea bine jertfa și te înțeleg. Cu fiecare creație murim câte puțin, câte un strop, în timp ce stăm deasupra gâtului și contemplăm propria dezintegrare, luând notițe.
Fiecare memorie / idee transmisă a trăit mai departe, crescând, modificându-se, călătorind cu caravanele, cu cetele, apoi cu bărcile. Cu cât cele comunicate au fost mai numeroase, cu atât a sporit avantajul grupului. Să numesc asta înțelepciune? Furișarea sinelui în colectiv?
Îți contorsionez trupul fără să te doară. Te înnod și deznod, marinărește, sigur pe mine, cu mișcări dibace. Mâna mea spirală în jurul coloanei tale vertebrale. Degetul îmi trece peste ea vertebră cu vertebră, îți simt forma osoasă. În mijlocul lor, nervii, purtând cu ei toate simțurile tale, toate instinctele de om. Toate senzațiile simțite vreodată de tine, fiecare atingere a vieții tale este în mijlocul meu.
Nu poți să iubești pe altcineva cu adevărat neiubindu-te pe tine. Vei sfârși zicând înciudat „ce te-aș mai fi iubit”, ca și cum iubirea asta ar fi condiționată de cine știe ce circumstanțe complicate.
Sunt atât de rănit și atât de singur încât nu mai am rădăcini.
Și iată-ne aici, în bucătărie, unde fiecare, din obișnuință, i-am pregătit și celuilalt farfuria.