Dragoș Șerban despre: negustorul de matasuri

După-masă, veneam obosit de la serviciu. Știam că trebuie să ies cumva din acest carusel, dar mai știam și că după primele două pahare de vin din Kakheti oboseala și răul vor dispărea.

Mi-am privit îndelung trecutul, atâta cât să aștept să fiarbă legumele în ciorbă, înainte să adaug borșul. L-am găsit neschimbat. Același băiețel care umbla cu nasul pe sus că să miroasă toamna pământului amestecat cu frunze jilave. Același tânăr cu inima pe malul mării, într-un noiembrie cu valuri mici dar dese. Același om. Apoi, eu. […]

Ce ți-ar fi trebuit când erai copil? M-a întrebat fosta soție. I-am răspuns fără să stau pe gânduri: dar tu dacă ai fi un șervețel mototolit la piept de bunicul tău, ce cuvânt ți-ai fi dorit să scrie pe tine?

Niciodată nu m-am simțit mai liber decât atunci când nu am mai avut nimic. M-am trezit cu gândul acesta, cu care am fost de acord inițial, în vreme ce mă spălam pe dinți. Apoi, treptat, sorbind din cafeaua proaspătă, am decis că există nuanțe.

Uneori, viața se odihnește. Omul împreună cu ea, cu fața rezemată în palme pe pervazul unei garsoniere pe bulevardul Mamaia din Constanța.

am văzut asta în ochii tăi, în inima mea, în sufletul tatălui tău pe care l-am zărit alături de ea, te iubesc

Ah, Murmanskul cu blocurile sale de beton și cerurile veșnic gri, Murmanskul cu oamenii îmbrăcați gros la mijlocul lui august.

Am zâmbit pentru că realizez, acum, că cea mai adâncă fantasmă este de a înțelege și de a fi înțeles. Gol sau nu, cu buzele pe o cană de cafea sau apăsate pe pubisul tău, cu limba peste clitorisul tău sau căznind vreo consoană în ubîhă, cecenă sau vreun dialect obscur din Caucaz, nu îmi doresc decât înțelegerea. Cunoașterea profundă a spațiului tău intim numit sine.

În vara acelui an mă întorsesem în Constanța. Precum un crocodil în anotimpul secetos, părăsind lacul devenit mlaștină, incapabil să îl mai hrănească, mă ridicasem greoi și venisem în singurul loc despre care știam că îmi poate susține și accepta existența.

Cunosc prea bine jertfa și te înțeleg. Cu fiecare creație murim câte puțin, câte un strop, în timp ce stăm deasupra gâtului și contemplăm propria dezintegrare, luând notițe.

Fiecare memorie / idee transmisă a trăit mai departe, crescând, modificându-se, călătorind cu caravanele, cu cetele, apoi cu bărcile. Cu cât cele comunicate au fost mai numeroase, cu atât a sporit avantajul grupului. Să numesc asta înțelepciune? Furișarea sinelui în colectiv?