Demența nu e un proces previzibil

Contextul e totul. Doi grauri țipau într-un frasin desfrunzit. Eu îi priveam beat, în vreme ce mă duceam să mai iau o sticlă de vin roșu.

Să fii graure și să poți țipa ziua în amiaza mare, iar oamenii să te privească zâmbind. Am țipat și eu, îmbărbătat de descoperire. Trecătorii se opreau preț de câteva secunde, apoi își continuau drumul. Niciunul nu a zâmbit.

…

Dacă nu ar fi fost caietul, nu aș fi știut că asta s-a petrecut vreodată cu mine.

Primele amintiri care se estompau erau chiar cele din perioada aceea, când nimic nu îmi păsa. Dar, ciudat lucru, existau secvențe irelevante încă vii în minte. Cum ar fi că atunci când am țipat pe trotuar mă duceam să iau o sticlă de fetească neagră. Altceva nimic.

…

Demența nu e un proces previzibil. Ea macină aleator, aparent, de unde are ea chef. Iar eu mă ofeream ei cu brațele desfăcute.

Bunăoară, din Constanța nu îmi amintesc nimic sexual în afară de chipul ei. Ce făceam? Cum făceam? Că de făcut, făceam. Știu pentru că văd și azi chipul ei în momentul orgasmului, singurul indiciu care mi-a rămas în memoria mea bolnavă. Poate până și asta aș fi uitat, dacă într-o zi nu mi-ar fi venit ideea că orgasmul este un preambul al morții. O moarte mică, trăită zilnic in garsoniera aceea pe care o iubeam la fel cum ne iubeam pe noi.