
Borș de sfeclă
Mi-am privit îndelung trecutul, atâta cât să aștept să fiarbă legumele în ciorbă, înainte să adaug borșul. L-am găsit neschimbat.
Același băiețel care umbla cu nasul pe sus că să miroasă toamna pământului amestecat cu frunze jilave. Același tânăr cu inima pe malul mării, într-un noiembrie cu valuri mici dar dese. Același om. Apoi, eu.
Eu. Când s-a petrecut schimbarea? Când am lăsat în urmă definitiv pielea aceea solzoasă, menită să mă apere de spini? Când am devenit această carne sensibilă.
Selam aleimum, Kavkaz. Inima îmi strigă încredințată că atunci, în dimineața când am coborât din avion în Tbilisi.
Dar tot inima îmi strigă nu, ci atunci când am coborât din avion în Istanbul. Sau atunci când am pășit prima oară în deșert, în drum spre Mecca. Doamne, ce miros avea deșertul.
Strivesc țigara cu colțul gurii căzut a pagubă. Inima asta e o amețită.
De bună seamă trebui să mă încred mai abitir în minte, mintea care îmi șoptește “tu niciodată nu ai trecut apa, niciodată nu ai fost altceva decât ceea ce ești”.
Da, femeie, îi răspund minții, ai dreptate. Hai să credem în predestinare, în karmele sufletelor condamnate la renaștere și să lăsăm baltă certitudinea simțită în os. Cum ar fi asta, să îmi amputez instinctul? Cum ar fi doar sa gândesc ciorba asta de sfeclă, fără să simt momentul potrivit în care omul are de adăugat borșul și leușteanul? Așa-i că ar fi artificial, fără suflet, o trăire netrăită, o înșiruire de linii de cod?
Nu. Schimbarea s-a petrecut cu siguranță într-un moment bine definit. Atâta doar că nu mi-l mai amintesc.
Iar acesta este un blestem la fel de dureros pe cât artificialitatea. Să trăiești, să fii om, dar să nu îți poți aminti. Adică să tai timpul din ecuația vieții.
O sumă de trăiri animalice. Prezent, prezent și iar prezent. Trăiește clipa. Un căcat. Clipa nu are vreun sens, în acest caz, fără oamenii din preajma ei, care au născut-o.
“Frumoasă vară, nu-i aşa? începu vorba Bretschneider.
— Ca un căcat, răspunse Palivec, aranjând farfurioarele în galantar.”
Cum ar fi fost să scriu “căcat” fără să mă gândesc la celebrul dialog al lui Jaroslav Hašek?
Cum ar fi fost să mă gândesc la Tbilisi uitând că acolo am avut o familie? Cum să mă gândesc la Mecca fără să simt în piept oamenii alaturi de care am stat, am mâncat, am glumit?
Fără îndoială, memoria îl face pe om om. Ea împreună cu ceea ce zace în spatele rațiunii. Instinctul ăsta care tocmai m-a făcut adineauri să răstorn câțiva căței de usturoi în borșul de sfeclă. Ce ar fi fost ciorba asta fără usturoi? O alcătuire searbădă, identică cu alte milioane de ciorbe fără suflet.
Când, deci, s-a petrecut schimbarea? Vreau să știu. Când am devenit acest om care adaugă nonșalant usturoi în borșul de sfeclă?
Trebuie să existe o secundă, o clipă, un cadru definit în timp și spațiu. Nu pot judeca altfel. Nu pot concepe relativitatea evoluției sinelui în absența unor factori pe care poți să pui degetul și să îi arăți lumii. Uite, mă, aici am devenit eu bărbat.