negustorul-de-matasuri-ganduri-constanta

Gânduri în Constanța

| | Ce scriu, Proza

Niciodată nu m-am simțit mai liber decât atunci când nu am mai avut nimic. M-am trezit cu gândul acesta, cu care am fost de acord inițial, în vreme ce mă spălam pe dinți. Apoi, treptat, sorbind din cafeaua proaspătă, am decis că există nuanțe.

Nu a existat cu adevărat un moment în viața mea în care să nu am nimic. Proprietățile materiale au fost mereu compensate de cele fluide, din interiorul meu. Speranța, bunăoară. Iubirea. Disperarea, furia surdă. Întotdeauna m-am avut pe mine, mai rotund sau mai colțuros. Pe această fundație, a omului care își dorește să trăiască, celelalte nu au întârziat să apară. Bani, oameni, întâmplări.

Eu trebuie să trăiesc, îmi spuneam. Altfel, ce folos? Ce sens să aibă toate acestea? Chiar și în anii în care neantul a înghițit această dorință, ani în care am trăit ceea ce am numit mai apoi netrăirea.

Viața cronologică, seacă, în care după secunda următoare este ceva, dar nu mai contează ce pentru că ești ocupat să tragi aer în piept, iar asta poate fi atât de chinuitor.

Un șir de secunde mecanice în care gândul nu mai vine din eu, din eul acela sănătos, capabil să ia decizii, să judece, să intuiască. În loc de izvorul limpede și vesel, cu un curs trainic și echilibrat, din eul bolnav ieșeau gândurile umori – încete, stătătoare, putrezind unul într-altul. Gândurile care veneau și nu mai plecau, în ciuda eforturilor conștiente. Îmi amintesc cum îmi duceam palmele la urechi zicând – lalele, lalele galbene, cai verzi, ibrice și polonice, orice altceva în afară de voi. Retrăind trauma, iar și iar, rațiunea conștientă că o parte din minte se automutilează intervenea și încerca disperată să îmi servească imagini aleatorii. O lalea galbenă. Un ibric argintiu.

Uneori funcționa, alteori închideam ochii și lăsam să se întâmple din nou, tremurând de frig învelit cu o pătură în mijlocul verii, până adormeam și mă trezeam ca dintr-o beție cruntă. Pentru ca a doua zi procesul să se reia.

***

Îmi e dor de tine. Închid ochii, îți văd sânii, pielea transpirată, mirosul tău peste fața mea. Îmbrățișări. În Santa Barbara o femeie necunoscută mă privește de pe un balansoar în formă de ou. Primul război al opiului a început în 1839, apoi tratatul de la Nanking. Îmi este teamă că într-o zi voi muri așa, încolăcit în jurul propriilor mele frici. Dacă frica ar fi o lalea? De aceea vreau să îmi cumpăr o sabie cercheză, să o strâng la piept în vreme ce închid ochii. Îți văd sânii, stomacul încordat, îți simt unghiile înfipte în pielea pieptului meu. Aseară te-am visat, mă priveai. Ce ar fi dacă aș bea o gură de cafea, cât rău poate să îmi facă? Am poftă de o gură de cafea. Uite un ibric, acest ibric. Oare ce o mai face Laurențiu, prietenul meu ajuns inginer agronom? Este o toamnă lungă, încă se mai pot face arături.

***

Alteori, locul gândurilor, al oricăror gânduri, era luat de o talpă de bocanc greu care îmi apăsa creștetul. Acela era momentul în care totul înăuntru era sufocat. Rațiune, gând, subconștient. Deveneam o mașinărie de pompat sânge, de oxigenat țesuturi răsuflând agitat. În astfel de stări spuneam, apoi, că nu viața m-a îngenuncheat, ci eu pe ea. Pentru că de cele mai multe ori prezentul în care se întâmpla asta nu avea nimic de a face cu talpa aceea de bocanc, ea venea din mine, de undeva din trecutul zidit în ungherele minții; pesemne acolo, împreună cu trecutul, ascunsesem și ființe, părți din mine jertfite, zidite de vii, fără putința de a se exprima.

Iar eu vin astăzi și spun că niciodată nu am fost mai liber decât atunci când nu am mai avut nimic? Nu. Acestea sunt truisme pe care le citești în tramvai, să treacă timpul. Viața este infinit mai complexă iar eu nu pot fi decât recunoscător pentru că am avut șansa să văd și lumină și întuneric. Am fost în iad și m-am întors doar ca să mărturisesc că iadul nu există, este o închipuire. Iadul este mereu în noi. La fel și raiul. Viața mea și, cred, viața în general, este alcătuită din nenumărate nuanțe de griuri vineții.

***

Să fiu oprit. Să se construiască o așezare în jurul meu, piatră peste piatră. Orizontul să își piardă fluiditatea fertilizat cu sperma liniară, unghiulară a acoperișurilor. Să mă simt acasă doar sub văzduhul acesta brăzdat de triunghiuri sub care pereții colorați îmi mărginesc pașii, forțându-mă să mă plimb fără a goni. Visul oricărui tătar este casa. De aceea s-au oprit pe lângă țărmuri, în Crimeea, în Dobrogea. Acolo unde este piatră din belșug iar marea rămâne cumva costiș, ca un tablou, o aducere aminte a stepei. Călătoria tătarului este lungă și plină de fierbințeala luptelor și a trăirilor primitive, a cărnii de oaie gătită la cazan, a cailor bolnavi lăsați în urmă. A femeilor iubite frugal și icnit sub blănuri de lup. A feților născuți sângeros de-a dreptul pe iarbă. Așa cum se spune că s-a născut Temujin, viitorul han Gingis, ținând în pălmuță un cheag de sânge, semn al destinului său.

Toate acestea sunt parte din noi, nomazii ierbii. Însă ne dorim mai presus decât orice frunza, simbol al copacului cu rădăcini puternice. Casa. O singură femeie care să ne aștepte sub acoperișul unghiular. Piramidele noastre sunt umile, cu tavanul jos. Nu ne dorim bogățiile lumii, nici grandoarea sau aurul faraonului. Doar pe cineva care să ne înțeleagă și să ne țină în frâu. Să ne îmblânzească. Să se urce pe noi, nărăvașii, și să ne strunească. Cu vorba, cu pubisul apăsat peste stomac. Cu sânii striviți pe pieptul nostru. Să nu mai putem ieși de acolo, din strâmtoare. Nu ne dorim nimic altceva decât atingerea omului nostru.

Să ne înțeleagă, să ne țină în frâu. Să ne spună ești cel mai cel, tătarule. Tu cu caii tăi scunzi și cerbicoși.

Acea femeie, casa, să nu fie nimic altceva decât un suflet care îmbrățișează carnea noastră și tot ce însemnăm. Tot ce și-a dorit vreodată în secret, lupta, goana, dezolarea cetăților arse, nebunia galopului fără țintă. Dragostea consumată sălbatic, dureros. Știind ce se ascunde în spatele acestora – dorința de a ne așeza împreună în tăcere mai apoi.

Îmi e dor de tine. Mă exciți fizic, mă frustrezi, prin distanță și prin incapacitatea mea de a interveni în ajutorul tău atunci când te doare. Nici măcar tătarii nu pot lupta cu migrenele. Te iubesc și țin asta în frâu așa cum îmi țin caii. Îi iubesc, dar îi strunesc. Le înfig zăbala în dinți să nu fugă, să meargă doar acolo unde le spun eu. Nici prea repede, nici prea încet.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Dragos Serban

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător.