De ce bei

De ce bei, m-a întrebat.
Cine, eu? Am îngăimat tușind ca pentru a-mi drege vocea, înghițind încă o gură din mintea amară care mi se scurgea pe sinusuri în gât.

Și mi-am dat seama atunci că îmi beau mințile forțat de împrejurări și gravitație.

Mi s-a făcut deodată dor de deșert. Acolo mințile se usucă. Oamenii se acoperă în alb și albastru și nici măcar ceaiul de mentă nu este amar.

Am mers mai departe ținându-ne de mână. Ea se uita la mine cu iubire. Eu jinduiam la peninsula arabă, la vremea când mintea îmi era încă îndeajuns de uscată încât să o culeg prin nări ca pe un muc și să o arunc cât colo cu un bobârnac.

Dacă aș fi avut un șervețel, aș fi scris: ferește-te de topirea minții. Mintea sănătoasă e osificată în rutină și echilibru.

Nu am avut șervețele la mine și nici pix, de aceea am gândit aceasta apoi am uitat-o. Nimeni nu avea să mai afle acest adevăr.

Și totuși suntem mulți, pesemne, cei care simt câteodată cum mințile se îmbolnăvesc și se scurg după aceea – umori ce poartă mizeriile trecutului. Iar noi, ca proștii, le înghițim, le bem, în loc să le scuipăm în batiste de dantelă.

Mergeam ținându-ne de mână și îmi era dor de soarele Arabiei, cel veșnic, aprig și vindecător.

—

O oră mai târziu, stăteam cu toții în jurul unei mese mari, între un pian și un bufet cu cristaluri. Râdeam, glumeam, ne îmbrățișam prin propoziții sclipitoare și beam cafele bune din cești de porțelan. Eu nu îmi puteam lua ochii de la pianul acela. Îl priveam ca pe soare, printre gene cu ochii mijiți.

Știam eu de mai demult că în anumite condiții sunetul poartă în el niscaiva lumină. Aceeași lumină ca a deșertului vindecător de minți.

Panaceul armonic care usucă prin uitare, prin transpunerea și descompunerea sinelui pe orizontală în măsuri și contrapunct renascentist / palestrinian.

Am sărutat mâna gazdei în vreme ce sufletul îmi era demult așezat la acel pian, cântând cu cele patru mâini din care oamenii cunosc doar două, trecând din Chopin în dirty blues și apoi în Kachaturian, precum viața mea care încă mi se prelingea împreună cu mintea prin urechi.

—

Nu s-a auzit în ziua aceea vreo notă. Nu a fost atinsă vreo clapă și nici capacul pianului nu a fost deschis.

Totuși, realitatea în care eu eram cel ce cânta iar oamenii se vindecau, deopotrivă plantele, pisicile întinse la soare pe pragul ușilor, realitatea aceasta am purtat-o învederată până a devenit amintire vie.

A fost felul meu de a-mi contrazice mintea bolnavă, adresându-i pe deasupra și o seamă de sudălmi birjărești din vremea lui Caragiale, astăzi aproape uitate.

—

Alte câteva ore mai târziu, am rememorat partitura interpretată de mine. A trebuit să o compun și să o descompun, ca pe o nălucire ce se afla. Mi-a venit să plâng, semn că nălucile nu se nasc ușor, e nevoie de travaliu pentru a le aduce în lumea observabilă.

Am stat mult pe gânduri dacă ceea ce am cântat a fost sau nu acompaniat de voce. Am hotărât că s-a petrecut să și cânt. Doamne, ce voce modestă ca intensitate dar pătrunzătoare am avut. Am început în mingreliană, am sfârșit în farsi și în armeană.

În vreme ce închipuitul trecut cu închipuitele sale amintiri mi se așeza în minte, ea căpăta din nou forma solidă și fermă a omului sănătos.

Iată, mi-am zis. Când nu ai soare, ți-l faci tu. Te vindeci singur cântând fantasmatic. Muzica vindecă și nu e nevoie nici măcar sa o cunoști.

—

De ce bei. Ce întrebare ieșită din comun aici, pe pantele sudice ale Caucazului. Aici în Kakheti, între georgieni și ceceni rătăciți, ba chiar câțiva estonieni, niște ruși fugiți de armată și eu, românul care uitase să se mai identifice cu vreun popor, rătăcind printre atâtea popoare.

Aici nu e vreme de întrebări, iubita mea. Cei care încă nu s-au prefăcut încă în stane de piatră așteaptă cuminți să se însoare, singurul mijloc local de a dobândi omenește pietrificarea și împreună cu ea plasticitatea minții. Rutină. Obiceiuri. Credințe.

Cecenii care caută desăvârșirea în Dumnezeul pitit în inimă, de unde nu poate ieși decât prin hadra, ritualul sufi al pierderii minții prin legănare și îngânarea încăpățânată a unor formule lingvistice. Ortodocșii vor spune rugăciunea inimii. Animiștii bătrâni vor spune incantații șamanice. Corbul, Dumnezeul, inima, sufletul.

Eu mă voi preface că știu a cânta la pian între dânșii.

Toate acestea doar pentru a stăpâni minți, parte din ele tușind a boală.

—

A doua zi dimineață totul părea departe, un vis risipit de nevoile cărnii. Bei apă. Te duci la baie. Bei apă din nou. Te ștergi la gură și realizezi că ai întârziat la muncă. Nu ești suflet, nici minte. Ești angajatul care azi până la ora 15.00 trebuie să ajungă în Tbilisi, la aeroport. Diseară vaporul pleacă la miezul nopții din port iar tu trebuie sa îți completezi formele de îmbarcare cel puțin cinci ore mai devreme.