Dragoş Şerban în Să mă mototolesc apoi să mă vâr cu mâna bunicului meu în buzunarul interior al paltonului său. Cu un minut înainte, fusesem un șervețel alb de hârtie pe care el a scris un cuvânt cu creionul. Bunicul a bătut apoi cartierul în lung și în lat, în acea seară de noiembrie. Ajuns acasă, și-a agățat paltonul în cui, s-a bărbierit, s-a așezat pe patul cu saltea de paie și a așteptat cu ochii în tavan. În curând știa că avea să moară.
Douăzeci și cinci de ani mai târziu, fosta mea soție m-a întrebat ce mi-ar fi trebuit când eram copil. Vezi, ea încă mai caută răspunsurile ca pe scoici, pe plaja din 2 Mai. I-am răspuns ceva vag.
Peste alte șase ore, întrebarea era încă fără răspuns. Am închis ochii. Ce își poate dori un copil? Să fie conținut, mărginit de lumea lui cunoscută în care nimic, nimic rău nu se poate întâmpla. O lume precum buzunarul de la interiorul paltonului acela care mirosea a levănțică, tutun și esență lemnoasă.
Ce își poate dori un copil decât să devină cel ce îi pare dumnezeu. Acel dumnezeu să îl ia și să îl țină la piept, descântându-l mai înainte cu un singur cuvânt. Aici este sensul, iată miezul și adevărata formă a întrebării. Mă întorc, așadar, cu șase ore mai devreme.
Ce ți-ar fi trebuit când erai copil? M-a întrebat fosta soție. I-am răspuns fără să stau pe gânduri: dar tu, dacă ai fi un șervețel mototolit la piept de bunicul tău, ce cuvânt ți-ai fi dorit să scrie pe tine?