Călătorul lasă în urmă și lacrimi, nu doar pași

Singurul drum pentru care nu îmi fac griji că ar putea să rămână nestrăbătut este și ultimul, este drumul vieții mele. Pe oriunde aș lua-o, se va sfârși. Urmele pașilor mei rămân, apoi, mărturie spre odihnă.

Voi avea destul timp, atunci, să îmi refac în minte traseul. De ce am mers pe acolo, de ce am făcut stânga când ar fi trebuit să merg înainte… de ce nu m-am oprit când trebuia să mă opresc, de ce nu i-am vorbit celei care aștepta cuvinte, de ce nu am întâmpinat-o pe cea care aștepta îmbrățișarea și de ce am fugit spre miazănoapte când eu toată viața am fost așteptat în miazăzi?

Călătorul lasă în urmă și lacrimi, nu doar pași, iar lacrimile nu sunt întotdeauna ale sale. Un prieten le spune examene picate, eu le spun drumuri înșelătoare; le știu, le-am întâlnit de atâtea ori. Pleci cu avânt, mergi repede, ești încredințat că vei ajunge dar nu, nisipurile se mișcă, ceea ce vezi acum mâine va fi altfel. Te învârți în cerc și în cele din urmă te vei găsi din nou de unde ai plecat, mai obosit și mai îmbătrânit, iar atunci realizezi că ai pierdut un drum.

Și o iei de la capăt. Destinația – ce cuvânt frumos – este tot acolo, pe ea nu ai pierdut-o, te așteaptă să pornești din nou către ea. Ai pierdut doar un drum, dar sensul îi rămâne și trebuie să te îndârjești să îl afli.