Coboară la Ciobănel?

Diferența dintre pescarul de baltă și pescarul de dig este de orizont. În vreme ce primul șade pe scăunel cu ochii când la plută, când la malul celălalt, pescarul de dig vede doar orizontul.

Au trecut câțiva ani de când am auzit un puști strigând într-un microbuz pe jumătate gol: la Ciobănel coboară? Adică, dacă vrea cineva să coboare la intersecția de la Ciobănel, un nume despre care nu auzisem până atunci, deși trecuseră și mai mulți ani de când am pescuit prima dată pe un dig din Mangalia.

Ieri, o colegă îmi vorbea despre viitor, adăugând la final „dacă oi mai trăi până atunci”. E drept, mi-am zis în gând, la 40 de ani e momentul să începi să renunți la siguranța asta a zilelor următoare, pe care te-ai obișnuit să le consideri o desfășurare normală de timp și un dat ce ți se cuvine. Încep să nu ți se mai cuvină și când realizezi asta vrei să contrabalansezi efemerul propriei existențe cu ceva durabil, mai durabil decât viața.

Și te așezi undeva, de preferință într-un loc pentru care simți o inexplicabilă atracție și îți zici în gând ce ar fi să cobor eu la Ciobănel? Dar să cobor de tot, adică să rămân pe aici, în zona asta, între port și șantierul naval, suficient cât să construiesc ceva care să rămână. Și în pauzele de construit să mă duc pe dig și să pescuiesc orizontul, iar pentru asta nici măcar nu am nevoie să pun momeală în ac, dar ce zic ac, nici măcar nu am nevoie de ac. Doar de o piatră care, slavă Domnului, se găsește pe aici din belșug.

Ședința gândurilor mele

Era și ăsta un gând ca toate gândurile, mai împrăștiat sau mai bine conturat, și poate așa ar fi rămas dacă într-o dimineață nu l-aș fi luat în serios. În dimineața aia am organizat o ședință de gânduri cu tombolă. Mi-am făcut cafeaua, am lăsat-o să aburească pe birou, mi-am închis telefonul și am deschis fereastra spre grădină. Zic, de data asta cu voce tare că eram singur, ia să vedem care din voi câștigă. Și le-am dat drumul gândurilor, cu glas apăsat, ca la oi le-am dat drumul să le număr.

Haideți, dragelor, ia să vedem contabilicește și băbește câte sunteți voi acolo sus în căpățână și de ce. Azi aveți control. Și le-am lăsat să țopăie pe pervaz, unul câte unul. Cum sărea, cum îl luam de îl măsuram, îl căutam la dinți, îl pipăiam la grumaz să văd dacă e gras și de viitor.

– Tu! Cum te cheamă și de când ești? Indicativul și obiectivul, te rog frumos!
– Eu sunt gândul călătoriei în Brazilia în bazinul Amazonului, să simți cum miroase jungla, și mă ai cam din facultate!

Mă uit la el, îl pipăi, cam slăbănog și pipernicit pentru un drum așa de lung. Liber, îi zic, mi-a părut bine de cunoștință, m-ai făcut să visez frumos o perioadă dar mă tem că nu vei fi împlinit niciodată. Următorul!

– Eu sunt gândul ăla cu sera, când ai zis că o să construiești o seră pentru plante aromatice!
– Irelevant, dragă. S-au schimbat multe de atunci și nu mai ești de actualitate. Zboară pe geam și găsește pe altul să îi intri încap. Următorul!
– Eu sunt gândul cu balconul de la etaj, ca să poți vedea dimineața cireșii de sus în jos, nu doar de jos în sus.
– Mhm, interesant… Nu e rău, nu e rău deloc ce zici tu. Ia un loc aici, fă-te comod și te chem eu când am nevoie de tine. Următorul!
– Salut, eu sunt gândul de la Ciobănel!

Mă uit la el, parcă îl știam, îmi părea cunoscut dar nu știam de unde să îl apuc. Care ciobănel, zic. Păi în vara lui 2010, cînd veneai de la Hagieni pe jos și în loc să faci dreapta spre 2 Mai ai luat autobuzul spre Mangalia, să mergi la Esmahan Sultan, că era vineri, și te-ai gândit cum ar fi să locuiești aici.

– Ahaa, gata, te știu acum, zic. Ce mai faci, măi, ia uite ce mare te-ai făcut… Ia zi, cum îți merge, ești mulțumit?
– Sincer, nu prea, m-ai cam uitat, dacă îmi permiți. Ziceai că facem, că dregem, te-ai luat cu altele și m-ai lăsat să aștept.
– E, parcă nu știi și tu câte s-au întâmplat de atunci. Dar spune-mi, ești hotărât? Văd că ești sănătos, în putere, dacă începem ceva împreună te ții de treabă?

Și așa am început să discutăm, i-am făcut și lui o cafea, le-am strâns pe celelalte la loc și l-am lăsat doar pe el să ia loc pe scaun.

– Dragă, ai câștigat la tombolă. Dintre toate, tu îmi pari cel mai serios și de viitor.
– Totul e să fii și tu serios, zice el, să fii serios și să crezi în mine.

Și din dimineața aia am crezut. Nu numai că am crezut, dar am început să îl invit la cafea de câte ori aveam de luat o decizie importantă. Tu cum crezi că e mai bine, îl întrebam, facem așa sau așa? Dacă facem așa, hai să stabilim și un termen, măcar așa orientativ. Să te facem mare și împlinit.

Gândul ăsta mi-a devenit cel mai bun prieten dintre toate și când simt că mi-e greu pe el îl chem, să îmi povestească cum o să mergem noi doi să pescuim orizonturi de pe dig și cum o să vedem vapoarele la șantier dimineața. Și poate odată, după ce o să vin cu orizontul în geantă, o să îl chem la tombolă și pe gândul ăla mai mic, să ne apucăm de treaba aia cu privitul cireșilor de sus în jos.