Oamenii mor puțin câte puțin și se nasc în fiecare dimineață pentru a lua de la capăt. Avram mi-a spus într-o zi că nu ar exista o singură realitate, cică ar fi mai multe, infinit de multe și că luând câte o decizie omul se mută din una în alta. Timpul nu există, așa mi-a spus.
Câteodată durerea era așa intensă că o simțeam ca pe o prăbușire a întregii mele existențe de om, cu tot ce presupune ea - gânduri, amintiri, sunete și imagini din prezent.
Să presupunem că toate acestea se vor întâmpla. Și după aceea? Cu ce rămânem noi după aceea, te întreb. Cu o amintire plăcută a unui corp, a unor senzații, poate mai mult de atât, poate cu mugurele unui viitor dor de celălalt care o să apară la răstimpuri și care o să ne facă să căutăm telefonul și să vrem mai mult? Dar era vorba să fiu al tău doar o dată, așa mi-ai spus…
Se ridicase pe vârfuri întinzând mâna către cutia cu ghimbir aflată pe raftul de sus iar eu mi-o imaginam pregătindu-se să se arunce în șaua iepei și să fugă, așa goală, înspre pustiul verde ca ochii ei.
De fiecare dată când am plecat, am lăsat totul în urmă așa cum era. Nu am fost niciodată un călător cu bagaje, pe acestea le purtam în mine. Nu am înțeles rostul obiectelor așa cum nu înțelesesem rostul oamenilor de lângă mine, altul decât cel de dătători de timp și de realități. Fiecare clipă pe care o petreceam alături de ei îmi modifica timpul și propria existență, alterând sentimente și uneori adăugând realități paralele în viața mea.
Un singur om mă știe și tot nu înțeleg prin ce minune cunoaște ce gândesc. Am renunțat să înțeleg și am acceptat. În afară de el, în jurul meu au mai rămas doar presupunerile.
În anumite momente, omul simte două sau mai multe realități care se petrec concomitent și pe care le percepe ca fiind ale sale, care îl cuprind în timpul lor. Acum sunt aici înăuntru și peste o secundă voi fi afară și ușa se va închide, mi-am zis în timp ce mă îmbrățișa.
Am înțeles, în cele din urmă, că a oferi nu înseamnă pur și simplu să oferi, ci și să primești și să lași să ți se ofere.
Într-o seară, Mara m-a anunțat că trebuie să plece. Nu știam unde și puțin îmi păsa, eu nu puneam întrebări. Bănuiam că avea să călătorească undeva departe, într-o altă țară pentru cine știe ce motiv. I-am zis să se îmbrace gros, ca să nu răcească, o afirmație ridicolă atâta timp cât pentru Mara cel mai […]
Continuare de aici – acasă Cerul e casa mea, acolo departe unde văd că a coborât pe pământ. Acolo vreau să ajung, mereu acolo. Când trăiești într-un spațiu mărginit de pereți, depărtarea se vede printr-o fereastră și doar către ea tânjești. Către afara care îți pare un orizont limitat, îngust. Între blocuri, depărtarea este o […]
…continuare de aici Nu mânca dimineața și mergea desculță pe gresie. Ea nu răcește niciodată, îmi spunea bolborosind din baie când o certam. Apoi ieșea și trecea grăbită pe lângă mine, punându-mi în treacăt palma pe obraz. Mirosea întodeauna a lăcrămioare și, ca un făcut, drumul spre casa ei trecea pe lângă o alee unde […]
Îmi spunea goală dar foarte serioasă că o perioadă nu o să ne mai vedem. Cât? Nu știa. Îmi cerea acest timp pe care ea avea nevoie să îl petreacă singură. Poate că la rândul ei îl simțea curgându-i pe umeri ca o eșarfă de mătase, asta în singurătățile sale despre care eu nu știam mai nimic.