Unde sunt eu, cel de atunci

Oamenii mor puțin câte puțin și se nasc în fiecare dimineață pentru a lua de la capăt.

Avram mi-a spus într-o zi că nu ar exista o singură realitate, cică ar fi mai multe, infinit de multe și că luând câte o decizie omul se mută din una în alta. Timpul nu există, așa mi-a spus.

De acord, i-am zis, că există mai multe realități știu deja. Dar eu cred că totuși timpul există, poate nu așa de unul singur, ci ca un întreg care înglobează alte timpuri mai mici.

În fiecare segment de timp de sine stătător omul există atât cât îl mărginește bucățica aia de timp, după care moare și se mută în altul. Poate că și după încetarea existenței sale fiziologice se mută într-un alt timp, o altă realitate pe care nu o putem percepe în actuala construcție, așa cum nu putem percepe cu văzul decât undele din spectrul vizibil. Dar nu despre asta e vorba.

Acea realitate și acel timp eu nu le pot demonstra acum. Însă pot să îmi analizez trecutele timpuri și trecutele existențe care s-au săvârșit și după trecerea cărora eu am murit câte puțin, cel care le-a trăit atunci nu mai este.

Iată, am fost copil. Copilul a murit, el nu mai există azi, în locul lui există un om bătrân care trăiește o altă viață și un alt timp. Spre norocul lui, bătrânul își amintește de copil, astfel încât poate să traseze o hartă a timpului acela, de aici până aici am trăit eu, după care m-am născut eu, ca tânăr, după care iarăși sunt în măsură să trasez o hartă a timpului scurs între nașterea și moartea tânărului.

Copilăria mea s-a încheiat brusc, cu o scrisoare trimisă de mine către mine. De mine – copil – către următorul eu, tânărul.

În ziua când s-a întâmplat acest lucru, era într-o toamnă, mă adăpostisem sub o streașină și urmăream picăturile de apă. Astăzi am să mă joc pentru ultima dată, am gândit. Asta e ultima zi din copilăria mea, de mâine dimineață totul se va termina.

Nu știam încă felul în care se va termina, doar intuiam sfârșitul, așa cum unii oameni trăiesc presentimentul morții iminente fără să știe ce e, de fapt, moartea.

M-am jucat și jocul parcă nu mai era la fel, m-am forțat să mă joc ca un instinct de supraviețuire al celui aflat încă în stadiul de copil. După ce jocul s-a încheiat m-am așezat la masă și am scris ce simțeam atunci, ce credeam că va urma. „De mâine nu mai sunt copil”, am scris în încheiere. Și așa a fost.

Sindromul picăturilor de apă

Din toată copilăria mea îmi amintesc frânturi vagi, pasteluri, cadre, ca și cum m-aș uita în memorie la un album. Cel mai puternic, de parcă s-ar fi petrecut ieri, este episodul cu picăturile de apă. Nu că ele ar fi avut ceva special, ci pentru că le-am legat de ceea ce simțeam, le-am transformat într-un stimul declanșator al acelor senzații de atunci, a sentimentului că ceva urmează să se sfârșească.

Nu îmi amintesc ce s-a întâmplat a doua zi, nici anii următori, așa cum nu îmi amintesc nici primii ani ai copilăriei. Știu că atunci eu am murit și în locul meu s-a născut altul, tot eu.

Sentimentul acela al schimbării l-am mai avut de câteva ori în viață, de fiecare dată s-a mai încheiat un capitol din timp și a început unul nou. De fiecare dată îmi amintesc foarte limpede condițiile în care s-a petrecut și tabloul din care făceam parte. Eu l-am numit sindromul picăturilor de apă.

Iată, aici sunt eu într-o zi însorită, plecând de la ea pentru ultima oară cu o haină neagră de piele ce se încinsese de prea mult soare. Veneam de la munte unde era frig și încă primăvară, iar în orașul ei era vară de-a binelea. Ne văzusem pentru ultima dată iar eu știam, cumva știam că aceea era ultima dată când o văd. Atunci a murit adolescentul și s-a născut tânărul.