Negustorul de mătăsuri – realități

Nu era ca și când nu aș fi știut și ar fi trebuit să intuiesc, să îmi dau cu părerea despre cum trebuie să fie.

Eu cunoscusem viața în forma ei prescrisă mie, în ritmul lin și natural în care nimeni nu acționează și nu gândește forțat. Cunoscusem lucrurile așa cum erau menite să fie.

Desigur, nu aveam vreo dovadă în acest sens, în afara sentimentelor mele. Uneori îmi era suficient să știu asta, alteori căutam răspunsuri și mă întrebam de ce atunci, de ce da, de ce nu, de ce așa și pe dincolo. Singura mea certitudine rămânea sentimentul de acasă, cu toate incertitudinile acelei case care nu îmi aparținea și a unei ființe la rândul ei plină de incertitudini în ceea ce mă privea.

Cu Mara mă simțeam acasă. Știam că și ea simțea la fel, chiar dacă îi greșeam grosolan, conștientizând în cele din urmă greșeala când mare lucru nu mai era de făcut. Ne întâlneam, ne reîntâlneam, eu rămâneam, ea pleca. De fiecare dată drumuri, de fiecare dată clipe furate pe fugă unul altuia. Drumurile deveniseră un ritual și îmi amintesc că, la un moment dat, am refuzat rutina unui traseu. I-am dăruit o pisică pe care a îndrăgit-o și care am sperat și sper și azi că va avea grijă de ea și de sufletul ei.

Dar nu de pisică e vorba, ci iarăși de drum. Plecând de la ea, după ce i-am lăsat-o am pornit în altă direcție, nu în aceea pe care veneam și plecam de fiecare dată. Nu am vrut să închid o călătorie, nu am vrut să mă întorc pe același drum pe care venisem întâia dată la ea iar prin asta să pun capăt simbolic unui drum pe care ajunsesem să îl consider ca fiind cel spre casă. Nu, am plecat în direcția opusă, am ocolit înadins lăsându-mă astfel pe mine tot acolo în casa ei pe care o simțeam a noastră, în speranța că, vreodată, mă voi întoarce la ea. Drumul meu așadar nu se oprise, luase o scurtă pauză, făcuse un mic ocoliș.

Știam că va fi ultimul pentru o lungă bucată de vreme. Am remarcat, atunci, pentru prima dată cerul. Nu l-am mai privit ca pe un fundal albastru care mărginea și ținea strânsă locuința ei, ci ca pe un lucru în sine, ca pe ceva demn de luat în seamă. Iată cerul, mi-am zis, cum de nu l-am văzut până acum și nu mi-am dat seama că a fost mereu aici deasupra?

Tot pe același drum îmi săriseră în ochi tot soiul de inexactități, cum ar fi soneria lipită strâmb de peretele ei, care stătea aplecată ușor spre stânga. De ce este strâmbă această sonerie, m-am întrebat, așteptând ca ea să îmi deschidă ușa poate pentru ultima oară. Erau trei trepte până la ușă, două mari și una mică, abia percepute de un pas grăbit. De data asta pasul meu nu mai era grăbit și am numărat treptele, țin minte că întârziasem 5-6 minute și parcă nu îmi păsa.

Înăuntru nu am vrut să mă uit la nimic. Poate și acolo aș fi observat lucruri noi, un scaun nelalocul lui, un colț zugrăvit de un meșter neîndemânatic, dar nu am avut puterea să îmi părăsesc acea casă cu ochii larg deschiși către ea.

În anumite momente, omul simte două sau mai multe realități care se petrec concomitent și pe care le percepe ca fiind ale sale, care îl cuprind în timpul lor.

Acum sunt aici înăuntru și peste o secundă voi fi afară și ușa se va închide, mi-am zis în timp ce mă îmbrățișa. În acele câteva secunde, poate nu mai multe de trei, eu am trăit experiența unui om rătăcit între acele realități iar timpul își pierduse sensul. Trăiam pe de o parte ceea ce trăisem atâta vreme cu obrazul lipit de al ei, acela era un timp fluid, o cascadă despre care știam că nu se termină. Totodată, un alt timp, mult mai scurt, ca o explozie subită, era cel din realitatea în care un om – eu – se minuna de cât de repede se întâmplă totul și cât de previzibilă este soarta fragmentului de existență dintre închiderea și deschiderea unei uși, dintre deschiderea și apoi închiderea a două brațe.

Și nu în cele din urmă, o a treia realitate mă cuprindea, cea de afară, deși eu eram înăuntru și în brațele ei. În acele trei secunde eu le-am trăit pe toate trei, cu toate timpurile lor care se scurgeau diferit.