Nu am păstrat nimic în afară de timpul oamenilor

De fiecare dată când am plecat, am lăsat totul în urmă așa cum era. Nu am fost niciodată un călător cu bagaje, pe acestea le purtam în mine.

Nu am înțeles rostul obiectelor așa cum nu înțelesesem rostul oamenilor de lângă mine, altul decât cel de dătători de timp și de realități. Fiecare clipă pe care o petreceam alături de ei îmi modifica timpul și propria existență, alterând sentimente și uneori adăugând realități paralele în viața mea.

Unele se pierdeau, altele rămâneau o perioadă lungă până când nu mai știam cine sunt și trebuia să aleg. M-am temut de decizii din pricina asta, pentru că luând o decizie ucideam o realitate. Cum să spui de mâine eu sunt acesta, când știi că prin asta îl condamni pe celălalt la dispariție? Și totuși, am făcut-o de multe ori.

Mara m-a întrebat odată cum pot să merg mai departe fiind același. În primul rând nu merg, i-am zis. Eu stau, iar în anumite momente senzația curgerii vieții și timpului meu nu vine din mersul meu, ci din mersul celorlalți. Poate de asta tu ai impresia că eu sunt același, pentru că tu mergi iar eu rămân. Dacă ai rămâne și tu, amândoi am fi neschimbați.

Ai observat că un lucru nemișcat trăiește mai mult? Da, ăsta e secretul e nemuririi. Mișcarea atrage cu sine schimbare, iar schimbarea înseamnă moartea unei realități și nașterea alteia.

După ce ai căzut și te afli pe fundul unei gropi ai două posibilități: fie încerci să fugi de acolo, să te ridici, să te zbați, fie te resemnezi, rămâi nemișcat și prinzi rădăcini. Poate nu reușești să ieși în felul acesta, dar măcar ai șansa să înflorești.