Sânii ei între coperte

Pictură de: Rotmistrov Vladimir Ivanovich

Se ridicase pe vârfuri întinzând mâna către cutia cu ghimbir aflată pe raftul de sus iar eu mi-o imaginam pregătindu-se să se arunce în șaua iepei și să fugă, așa goală, înspre pustiul verde ca ochii ei.

Îi vedeam spatele arcuit și degetele întinse cu precizie, probabil cu aceeași precizie cu care în mintea mea își potrivea săgețile în arc.

Uite, în stânga e ceaiul de mentă și lângă el muștarul, în dreapta sticla cu ulei și roșiile cumpărate din Mega Image. Dar eu vedeam în stânga piatra pe care tocmai își dezvelise trupul și care îi păstra fluturând rochia albă, în dreapta îi vedeam sabia căzută și tolba cu săgeți așezată pe iarbă, iar începând cu raftul de sus se întindea nesfârșitul, larga stepă ce nu ținea cont de peretele din cămara ei și exista acolo în pofida tencuielii.

Și exista și ea în fața acelui nesfârșit, la fel de goală și hotărâtă să ajungă la cutia de ghimbir, transformată în șaua iepei albe. În secunda care s-a scurs între momentul zero – cel în care conștientul ei a hotărât că da, am să iau ghimbirul de pe raft să îl curăț și să îl adaug în ceainic – și momentul X – cel în care palma ei a atins cutia, în acea secundă s-a petrecut totul.

Eu am încremenit pe scaun cu lingurița în mână, aburul de deasupra fierbătorului s-a oprit din mișcare și vălătucii păreau nori albi pe cerul albastru, cana cu lapte își încetase rotirea înăuntrul cuptorului cu microunde iar moleculele din lichid se transformaseră în stele năucite de o nouă lege a gravitației care se aplica numai și numai acolo, în spatele ușii cuptorului.

Muzica de la radio încremenise și ea într-un singur acord, un sunet jos, un bubuit ca de tunet. Plouă în stepă acum, tătarii se ascund în afară de unul singur care ascultă atent.

Farfuria lăsată murdară în chiuvetă nu mai primea la răstimpuri câte o picătură din robinetul pe care cineva nu îl închisese bine, picătura se oprise și ea undeva între marginile de inox, reflectând luminile stepei din cămară ca lacul Baikal într-o dimineață de vară.

În acea secundă s-a întâmplat totul. Ea s-a întors către mine, eu m-am ridicat de pe scaun și totul în jurul nostru rămăsese așa cum meșterisem eu însumi – iarbă, cer, stele năuce, săbii și arcuri, iepe albe – cu prețul unui gest și al unui ceai.

M-a privit mirată și sânii i-au tresăltat speriați de umbra mea în stepă, de umbra celui care o învelea în clipa aceea între două coperte de mătase.

Da, pentru o secundă reușisem să aduc stepa la marginea Voronețului și într-o secundă am închis-o, goală, între copertele mele.