Negustorul de mătăsuri – Secretele Marei (3)

Într-o seară, Mara m-a anunțat că trebuie să plece. Nu știam unde și puțin îmi păsa, eu nu puneam întrebări.

Bănuiam că avea să călătorească undeva departe, într-o altă țară pentru cine știe ce motiv. I-am zis să se îmbrace gros, ca să nu răcească, o afirmație ridicolă atâta timp cât pentru Mara cel mai mic pericol ar fi fost să capete o răceală. În plus, îmi spusese deja că ea nu răcește niciodată.

Doar nu plec în Siberia, amuzantule, mi-a răspuns.

Într-adevăr, pe mine mă amuzau aceste dispariții ale ei. Nu întrebam nimic pentru că știam că nu trebuie să întreb, dar le priveam cu un zâmbet complice, al omului care bănuiește el ceva, hehe, dar nu poate să zică. În primele zile ale plecării ei îmi ocupam mintea cu scenarii care de care mai fantastice despre locul în care socoteam că ar putea să fie, despre activități bizare, despre alți oameni ascunși și secretoși la fel ca ea.

Pentru mine aceste gânduri erau o relaxare, în absența ei. Oare ea la ce gândea în timpul acesta? La mine? Era poate prea concentrată la ceea ce trebuia să facă acolo? Își închipuia, la rândul ei, fel de fel de lucruri despre mine cel rămas acasă?

După un timp, gândurile mi se estompau, fanteziile încetau și rămânea doar o liniște cuminte, o așteptare care nici măcar așteptare nu era pe de-a întregul, atâta timp cât pe Mara o simțeam mereu în mine. O așteptam însă pe cea adevărată, vie, grăbită, caldă și iubitoare de mângâiere ca o pisică.