Negustorul de mătăsuri – Acasă (2)

Continuare de aici – acasă

Edvard Munch - autoportret între ceas și perete

Cerul e casa mea, acolo departe unde văd că a coborât pe pământ. Acolo vreau să ajung, mereu acolo.

Când trăiești într-un spațiu mărginit de pereți, depărtarea se vede printr-o fereastră și doar către ea tânjești. Către afara care îți pare un orizont limitat, îngust. Între blocuri, depărtarea este o fâșie îngustă, dezlipită de întreg, a cerului albastru. Doar pe mare sau în stepă poți trăi senzația deplină a depărtării, a cerului unit cu pământul.

Atunci și numai atunci depărtarea devine depărtări și ai de ales. Înainte, înapoi? Spre răsărit sau spre apus? Nu ai ferestre, nici fâșii de ceruri, le ai pe de-a întregul, o voluptate a plinătății de neînchipuit într-un spațiu așezat și aglomerat.

În acest context aflasem, la un moment dat, o insulă care promitea să îmi ofere nemurirea. Poate era o minciună, o scamatorie străvezie, dar niciodată dorul de o anumite depărtăre nu fusese atât de fierbinte. Să ajung acolo ar fi însemnat să am suficient curaj încât să depășesc tărâmurile Scorpiei și Gheonoaiei. Ar mai fi însemnat și neîntoarcere, un drum cu sens unic care ar fi pus capăt oricăror alte dorințe. Ar fi însemnat totul și renunțarea la tot. Să dau totul pentru nemurirea palatului de cleștar al unei zâne.

Am aflat că stepa mă ascunde pe mine, Guyuk, fiul lui Ogodei, așa cum munții mă ascund pe mine, Șamil, fiul lui Dengau. Acolo eram, mai întâi cu gândul, apoi cu inima.

f

Din când în când, mă aducea brusc pe pământ când intra și fără să îmi zică bună dimineața sau să mă sărute îmi spunea: vreau lămâi. Trebuie pâine. Nu mai e lapte. Câteodată, imperativele astea apăsate erau îndulcite cu câte un semn de întrebare. Nu te duci și tu să iei pâine?

Îmi lipseau de la ea cel mai mult mângâierile, atingerile de om cald care se petreceau numai atunci când eu făceam primul pas. De multe ori rămâneam doar cu acela, pentru că îmi întorcea spatele sau mă oprea burzuluindu-se: am treabă acum, nu vezi ce fac?

Eu vedeam ce face dar tot îmi era dor de ea. Așa cum mă întrebam unde este acasa, începusem să mă întreb de cine îmi era de fapt dor. De ea? De atingerea unui om? De îmbrățișarea oricărui om cald din lumea asta, menită să mă scoată din lumea rece și singură pe care mi-o construisem în jurul meu?

Întrebările îmi treceau fugitiv prin minte, după care iar evadam în stepă sau pe malul mării, nu pentru mult timp pentru că în cele din urmă mă grăbeam să ies după lămâi și pâine.