eu trebuie să merg mai departe, eu încă sunt aici cu palmele zdrelite de ghimpi, murdar de noroi, eu trebuie să merg mai departe să înghit fiecare din morți ca un pământ rotund și neasemuit de întins, cu obrajii albaștri și verzi, eu trebuie să am grijă de cei ce există, să le spun că mi-e dor, să le spun că iubesc, că trăiesc
„Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar prin mine se manifestă două feluri de puteri. Una luminată, Dumnezeu, și una întunecată”, i-a mărturisit într-o zi.
Mai întâi viața, purtând chipul vindecătorului
ce a zdrobit piatra ascunsă în vintrele mele.
să mă zidesc, să mi se toarne aur și plumb, să mi se cânte, să fie jelit cel ce a fost și primit din soare sub soare cel ce voi fi
zâmbetul tău voi fi eu, întotdeauna eu, de te vei afla în spatele zidurilor, de vei trece prin cele două porți ale orizontului, de vei renaște prin chipul meu vei renaște
am ieșit repede de acolo, nu știu cum, am venit pe jos înghițind noduri în gât și gaze de mașini euro 4 și euro 3
doar schija nu am putut să o mai înghit, este o rană pe care o voi purta mereu
poate în palma asta rece așezată pe fruntea fierbinte apoi pe piept deasupra inimii despre care se spune că nu doare, poate mă ajută să mă ghemuiesc pe scările metroului enervându-vă pe toți, silindu-vă să mă ocoliți
realitatea se topește în tine, cu fiecare pas o porți ușoară ca un fulg așa cum te porți într-o seară ploioasă de septembrie, după ce ți-ai abandonat servieta în fața ușii rotative a unui magazin oarecare
Străzile orașului meu dimineața în această vară apăsătoare în care căldura dansează cu mine, cel cu cafeaua în mână, care și-ar fi dorit să fie desculț.
sunt uriașul strâmbă lemne din inima pădurii de aramă
zeul șoim care a strâns toate gemetele omenirii și le-a înghițit topite într-o cupă cu otravă cu ghearele împlântate în stomac și clonțul tăios în gâtlej
inima lăsată în urmă rămâne să dea din artere ca dintr-o coadă un câine naiv și prietenos, încă neînvățat cu bățul