undeva ne mor poeții astăzi și împreună cu ei o lume întreagă, nu va mai avea cine să păcătuiască să simtă să simtă, să plângă să se îndrăgostească nebunește, să își ridice în aer mustățile ca un motan strivit de dor – a tânji, a lupta împotriva guvernelor și împăraților, a zice futu-vă dumnezeii mamii voastre
tataie își otrăvește ficatul cu o cafea incertă, stropită cu secărică din buzunarul încăpător al paltonului maro, în care se distinge discret forma cilindrică a sticlei.
Sunt atât de rănit și atât de singur încât nu mai am rădăcini.
dătătoareo de viață, odraslă a viselor mele încă din vremea în care apăsarea pietrelor deasupra pieptului meu mă făcea să îți icnesc numele
de mână cu mama tuturor mamelor, cea pe a cărei formă o intuiam în sângele meu vechi, în sufletul meu și mai vechi
te-ai jertfit pe tine ție însuți, numai și numai așa vei crește, numai și numai așa vei învăța, viața ta, sinele tău, lăuntrul, acesta este secretul runelor, vei fi iarăși întreg.
dar eu sunt mai mult de atât, eu numaidecât mă jupoi de pe trupul său,am să caut șontâc un copac și am să stau atârnat de el nouă zile până are să îmi crească la loc carnea
privește-le cu atenție și ai să vezi cum lujerul se apleacă
pentru a-și așeza cu un icnet floarea ca pe o cocoașă.
Nu sunt profet să știu asta, dar e limpede că așa cum e acum nu poate continua. Cum se va schimba? Asta nu mai știu. Dar dacă schimbarea vine, ține ochii înainte, nu înapoi. De dinapoi vii, nu acolo e răspunsul. Răspunsul e doar înainte.
sunt singurul adevăr din lumea aceasta ascuns cu viclenie undeva în mine trebuie să mă agăț de el trebuie trebuie adevărul sunt eu