Să rămână undeva și să fie citite

M-am trezit cu gândul că în somn aflasem răspunsul la una din cele mai persistente întrebări ale umanității: cine sunt eu?

Am mai stat câteva momente întins, apoi, ca de fiecare dată în asemenea momente, demonstrația, raționamentul s-au dizolvat în acidul asta al insomniei până ce a rămas doar un schelet neconvingător. Am alergat la birou să îmi notez măcar fosila teoriei, în speranța că voi ști să o deslușesc mai târziu.

Ideea principală era că sinele este un plan temporal, o sumă de amintiri pe care le percep prin prisma posesiei. Sunt ale mele. Planul nu este unul geometric pur, de la momentul nașterii până în punctul zero al prezentului. El este mai degrabă un șvaițer, cu găuri mari sau mai mici, momente pe care le-am uitat dar despre care știu că sunt acolo. Nu îmi amintesc ce am mâncat în urmă cu o sută de zile, dar de bună seamă pot să deduc că am mâncat ceva. Totodată, în planul temporal există și momente despre care știu că nu au existat vreodată, și totuși ele sunt acolo. Dorințele. Visele. Realități schimbate, alterate, utopii sau distopii. Eu – copil, cârmaci pe o corabie cu pânze. Eu capabil de zbor. Eu cu aripi.

Ceea ce apăr prin instinctul de supraviețuire nu este prezentul, eu cel din această secundă, ci acest plan temporal al posesiunilor mele. Prezentul este o uriașă fabrică de amintiri. Având conștiința propriei mortalități, pesemne scriu acest jurnal și pentru a îmi apăra o parte din ele. Să rămână undeva și să fie citite chiar și după dispariția mea. Să fie înglobate în sinele altcuiva.

Iată un avantaj evolutiv. Transmiterea cunoștințelor a ajuns să se facă poate nu pentru a ne ajuta urmașii să supraviețuiască, ci din teama ca ele să nu se piardă în neant. Am spus povești vreme de milenii pentru a nu muri odată cu noi.

Nu suntem singura specie mânată de acest imbold. Matriarha elefantă își învață turma drumul către ape. Avantajul speciei noastre a luat naștere pe măsură ce numărul acestor memorii transmise a sporit. Pe măsură ce ele au ieșit din concret și au trecut, subtil, înspre abstract. Poate că acel Adam genetic, ce a trăit undeva în estul Africii, a fost primul care împreună cu drumul către locurile de adăpat a mai transmis încă c e v a. O idee, o dorință, o proiecție. Poate că a vorbit despre Mokele-mbembe, presupusul monstru acvatic atât de mare încât poate opri un fluviu cu propriul corp. Sau poate a povestit cuiva într-o seară despre Bemba, creatorul lumii, care a avut doi gemeni, arhetipul umanității.

Fiecare memorie / idee transmisă a trăit mai departe, crescând, modificându-se, călătorind cu caravanele, cu cetele, apoi cu bărcile. Cu cât cele comunicate au fost mai numeroase, cu atât a sporit avantajul grupului. Să numesc asta înțelepciune? Furișarea sinelui în colectiv?

Este simplist, însă, să cred că înțelepciunea colectivă sporește direct proporțional pe măsură ce numărul ideilor și al indivizilor crește. Iar asta pentru că genetic suntem condamnați, încă, la enclavizare. Să aparținem unui grup altul decât umanitatea, un grup geografic, socio-cultural sau lingvistic. Iar asta din cauza propriilor limitări în comunicarea directă. Numărul acela de 5000 de prieteni pe facebook e ales mai mult sau mai puțin aleator. Cert e că există o anumită medie a numărului real de persoane cu care putem interacționa.

Iar aici a intervenit, în istorie, un alt avantaj evolutiv. Scrisul. Transmiterea ideilor nu din gură în gură, ci pe baza unui suport cu durată de viață mai lungă decât a omului – piatră, lut, papirus, hârtie, biți.

Scriam mai devreme despre enclavizare. Nu întâmplător, enclavele care au „supraviețuit” sunt cele care au stăpânit cu șiretenie acest meșteșug de tâmpenie. Astfel, în context geografic european, câteva polisuri grecești au transmis mult mai mult decât au făcut-o, să zicem, galii.

Orice om ar trebui să viseze, măcar o dată, la cărțile pierdute din biblioteca din Alexandria. La scrierile maiașe, arse de conchistadori.

***

Aici șirul gândurilor mele a fost întrerupt de o pereche de sâni calzi și goi cu care m-am trezit lipiți pe obraz. Apoi pe spatele dezvelit. Secretul umanității și al sinelui se pare că va avea soarta acelor scrieri din Alexandria. Nu va mai fi aflat niciodată pentru că acest sine nu mai este capabil, acum, să își transmită teoria până la capăt. „Hai în pat” este porunca rece, insensibilă la cât de mult pierde umanitatea prin tăcerea mea. Of, și mai aveam atâtea de spus.

„Hai, că mâine te trezești dimineață și o să fii obosit.”