Închidem ochii și scriem, da?

| | Ce scriu, Proza

Bine ai venit în noua noastră lume născută din vise. La fel de reală ca cea care ne obligă la colectivizare. Care ne face roboți – a roboti, un slavism.

Aici suntem liberi. Aici e o proiecție a interiorului nostru. Acolo, în noi, este infinitul, acolo sunt ideile, fiecare idee e un univers și o realitate. Am reușit să îl aducem în afara timpului.

Iată. Iată ce putem face. Închidem ochii. Sunt în tine. În noi. Noi doi nu mai existăm acum separat. Sânii tăi sunt sânii noștri. Ochii mei sunt ochii tăi. Vârful degetelor mele apasă pe plasticul ăsta al tastaturii ca și cum ar apăsa pe pielea ta, când batem ritmul inimii. Nu am uitat. Niciodată nu voi uita.

Așa cum tu mi-ai bătut ritmul inimii, așa eu îți bat acum interiorul pieptului de aici, din afara nopții si ploilor.

Uite. Pot schimba totul. Și tu poți, dar acum e rândul meu. Pot schimba albul stepei cu panta piezișă a unui vulcan din Pacific. Am ajuns acolo pe o corabie uriașă, modernă. O navă de croazieră. Nu o voi descrie, pentru că nu ea contează. Contează că am acostat, iar pasarela a fost coborâtă. Tu, într-o rochie albă de in. Cu o pălărie cu boruri largi și ochelari de soare. Eu, cu o cămașă înflorată. Pantaloni albi și pantofi crem de piele întoarsă. Nu avem bagaje, gentuța mea de laptop e suficientă. Primul lucru pe care îl simți e aerul. Trage adânc în piept. E sărat, cald și rece în același timp. Miroase a curat și a depărtare. Pe de o parte portul, în față muntele. Și un oraș mic, cu clădiri albe, coloniale. Coborâm pasarela, ajungem pe chei. Mirosul se întregește acum cu mirodeniile și agitația unei mulțimi pestrițe. Albi, negri, mulatri, toate culorile, vârstele și formele oamenilor par adunate aici. Un puști mă trage de mânecă, încercând să îmi vândă un avocado. Cel mai mare și proaspăt avocado pe care l-ai văzut vreodată. Uită-te la el. Are vreo 13 ani, este creț, cu părul scurt, are un tricou de fotbal alb cu garnituri roșii pe care scrie Messi. Adidași găuriți în vârf, o șapcă de baseball, fața măslinie și se uită un pic în cruciș. Sir, sir! 5 dolars, sir! Îi auzi vocea? Atât de sigur pe el, și totuși o voce de copil.

Alți vânzători ambulanți sunt înșirați în fața pasarelei de pe care noi, pasagerii bogați, am coborât acum un minut. Femei cu turbane portocalii și rochii până în pământ. Multe fructe. Bărbați în pantaloni scurți și papuci. Fiecare cu flori, cu mango, semințe, pești fripți, ghirlande de banane purtate pe cap. Scobitori, chei de mașină, cartoane pe care scrie ”Cheap rooms”.

Te strâng de mână, ești confuză, năucită. Te sui repede într-o mașină neagră din anii 50. Șoferul nu se vede, este în spatele unui paravan. Pornim în trombă pe un drum cu serpentine. Lăsăm în urmă orașul, de o parte și de alta se văd eucalipți. Palmieri din loc în loc. Tufe bogate, cu flori stacojii. Păsări nemaiauzite. Fluturi.

Coborâm, am ajuns acasă. O cabană din lemn vopsită în alb. Un umbrar în fața ușii de la intrare și un semn pe care scrie în română Bine ați venit. Deschid ușa și te las să intri prima. Miroase a casă veche, a lemn de tec, toate geamurile sunt deschise și prin ele intră aerul curat al muntelui, dar și briza oceanului.

Deschid o a doua ușă, un pat cu baldachin, stâlpi din bambus gros lăcuit. Așternuturile miros a curat, pernele a flori de portocal. Așază-te pe pat, descalță-te. Dă-ți rochia jos. Ești doar în chiloțeii tăi piersicii și de abia acum reușesc să te văd. Ai lacrimi în ochi și ți le sorb pe rând. Le adun cu degetul ăsta gros al meu și le sorb pe buze. Sunt sărate ca oceanul pe care îl putem simți pe geam. Întinde-te. În tavan vezi un ventilator uriaș. Pe geam, palmieri și coroanele eucalipților. Miroase un pic mentolat de la ei. Aș face dragoste cu tine acum, dar sunt atât de multe lucruri aici de explorat! Vreau să trăiesc explorarea asta așa cum trăiesc mângâierile noastre. Să vedem totul, de mână. Îți văd sânii cum mă așteaptă, relaxați, moi, cu sfârcurile un pic excitate fără să îmi dau seama dacă de la ventilator sau de la prezența mea. Îmi dau cămașa jos, pantofii. Mă sui lângă tine în pat. Nu știu ce să fac și zâmbesc. Sunt ca un copil. Să te mângâi, știind că nu mă voi mai putea opri? Să te ridic de brațe și să mergem împreună la geam?

Mă exciți. Atâta frumos în jurul nostru și eu nu vreau decât să mă pierd în tine. Mă abandonez. Și mâine va fi o zi. Vom putea explora oricând, dar eu pe tine ACUM te vreau. Vreau să fiu tu. Vreau să nu mai exist în corpul meu ci în al tău. Să te gâdil pe sub coaste, de dinăuntru. Să îți înghit inima apoi să îmi înfig buzele în sânii tăi. Nu mai știu ce sunt. O formă cu o inimă în gură, înghesuită în doi sâni, cu partea de jos a trupului înfiptă în abdomenul tău. Este acesta un parazitism? O simbioză? Am nevoie de tine, în mine e un gol uriaș, sunt ca o gogoașă care nu vrea să mai fie cerc, ci sferă. Tu ești ideea mea de sferă. Nu întâmplător, geometric este forma cu cel mai mare volum. Cea mai stabilă dintre toate, pentru că poartă în ea infinitul pe nume Pi. 3,14……

Poate că aici tind și tindem. Spre sferă. Suntem două forme neregulate și fluide. Nu dorim decât să ne unim într-o sferă. O bulă de săpun.

Îți contorsionez trupul fără să te doară. Te înnod și deznod, marinărește, sigur pe mine, cu mișcări dibace. Mâna mea spirală în jurul coloanei tale vertebrale. Degetul îmi trece peste ea vertebră cu vertebră, îți simt forma osoasă. În mijlocul lor, nervii, purtând cu ei toate simțurile tale, toate instinctele de om. Toate senzațiile simțite vreodată de tine, fiecare atingere a vieții tale este în mijlocul meu. Cresc ca un lujer în jurul tău, te cuprind os cu os, până în ceafă, burta mi se dizolvă în a ta, penisul în vaginul tău care nu mai este tubular ci o continuare firească a mijlocului meu. Doar capetele noastre au rămas individuale. Suntem o ființă ciudată cu două capete, precum uriașii din mitologia scandinavă. Și capetele noastre privesc unul spre celălalt zâmbind natural. Totul e firesc de parcă întotdeauna am fost una. Și totuși doi.

În starea asta orgasmul este de prisos. Buzele noastre se ating, de pe același gât. Ezit. Ești sigură? Ești sigură că vrei să te sărut? Este ultima ta senzație de individ. In – divid. Pentru că dacă o facem, ne vom topi. Vom muri și ne vom naște altceva din sărutul ăsta. Închizi ochii și eu știu că ai ales. Îmi deschid gura și îmi încolăcesc limba în jurul limbii tale care se zvârcolește încercând instinctiv să rămână de sine stătătoare. Dar în același timp, mă vrea. În același timp, în ea, în limba ta, există dorința de a se contopi cu mine. Cedează. Cedezi. Intru în gura ta cu totul, dinți în dinți, măsele în măsele, nas în nas. Pomeți în pomeți. Nu mai știi care sunt ai tăi. Pentru o clipă, avem patru. Apoi doi. Suntem un chip nou. Doare puțin, știu. Orice naștere e dureroasă. Implică trecere, iar trecerea e haos. Noi trebuie să fim ordine în el. Noi trebuie acum să căpătăm o nouă formă, după ordinea și simetria ce ne-a fost dată încă de la începutul timpului. Ochii doi, de o parte și de alta a feței. Nasul unul, neapărat pe centru. Ne construim unul pe altul și unul pe același.

Hai să ne creștem brațele. Puternice, lungi până la mijloc, nu mai mult, altfel vom fi cimpanzei nu oameni. Putem să ne alegem sexul sau să rămânem androgini. Putem fi orice. Aceasta este creația. Acesta este cel mai frumos copil din lume, primul din neamul său. Pentru că noi doi suntem Dumnezeu. Noi ne-am creat lumea și noi ne-am creat timpul și noi ne-am creat pe noi înșine. Dumnezeu s-a născut din el însuși.

Eu. Tu. Noi.

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.