Copiii mei să nu mă vadă cântând
copiii mei nu trebuie să mă audă cântând, nu trebuie să audă muzica, o zidesc în mine, o înghit ca pe otrava cu care m-am hrănit vreme de doi ani
O pânză de păianjen
iată pustiul, îmi vorbește pânza de păianjen, aici a fost cândva o casă curată și vie, ce fericiți eram
Nu, prietene
eu trebuie să merg mai departe, eu încă sunt aici cu palmele zdrelite de ghimpi, murdar de noroi, eu trebuie să merg mai departe să înghit fiecare din morți ca un pământ rotund și neasemuit de întins, cu obrajii albaștri și verzi, eu trebuie să am grijă de cei ce există, să le spun că mi-e dor, să le spun că iubesc, că trăiesc
Negustorul de mătăsuri – capitolul 5. Boala
„Nu știu dacă ți-ai dat seama, dar prin mine se manifestă două feluri de puteri. Una luminată, Dumnezeu, și una întunecată”, i-a mărturisit într-o zi.
Vindecare
Mai întâi viața, purtând chipul vindecătorului
ce a zdrobit piatra ascunsă în vintrele mele.
La porțile cetății
să mă zidesc, să mi se toarne aur și plumb, să mi se cânte, să fie jelit cel ce a fost și primit din soare sub soare cel ce voi fi
Masca de aur
zâmbetul tău voi fi eu, întotdeauna eu, de te vei afla în spatele zidurilor, de vei trece prin cele două porți ale orizontului, de vei renaște prin chipul meu vei renaște
O schijă în măsea
am ieșit repede de acolo, nu știu cum, am venit pe jos înghițind noduri în gât și gaze de mașini euro 4 și euro 3
doar schija nu am putut să o mai înghit, este o rană pe care o voi purta mereu
Refugiu în scoarța copacilor
poate în palma asta rece așezată pe fruntea fierbinte apoi pe piept deasupra inimii despre care se spune că nu doare, poate mă ajută să mă ghemuiesc pe scările metroului enervându-vă pe toți, silindu-vă să mă ocoliți
Dans în septembrie
realitatea se topește în tine, cu fiecare pas o porți ușoară ca un fulg așa cum te porți într-o seară ploioasă de septembrie, după ce ți-ai abandonat servieta în fața ușii rotative a unui magazin oarecare