Minimalism

Uneori, precum în seara asta, uit să scot rufele din mașină în vreme ce mă gândesc descumpănit că nu există nimic de seamă să îți ofer. Ce aș putea să îi dăruiesc cuiva care aparent are totul? Iată o dilemă pe care fără să vreau o întorc pe toate părțile. Soluții ies de peste tot, din rafturile bucătăriei, una mai trăznită decât alta. Uite, lângă sticla de ulei de măsline am descoperit ideea că aș putea născoci un plan pentru a eradica țânțarii. O las acolo, lângă pâinea feliată, pentru că nu-i așa, nu ai fi deloc mândră de un genocid. Să vedem. Hm, ce altceva? Pace în Orientul Mijlociu? Au mai încercat și alții, puțin probabil să reușesc eu.

Bat un ritm oarecare cu mînerul cuțitului pe blatul de piatră și mă gândesc. Hai, idei, idei. Aș putea să strâng bani să îți cumpăr un sat. Nu unul mare, un sătuc. Maxim 20-30 de case, cu o uliță principală și vreo două ascunse printre viroage. Neapărat pe un deal, într-o zonă muntoasă. Când se mai usucă pe jos mă voi duce să dau o mână pe var pe pereți, să mătur prin curți, în fine, ce fac gospodarii primăvara. Iar la intrarea în sat, lângă fântână, să scriu pe o placă: Bine ați venit în Mo-ești.

Da, dar de unde fac eu rost de un sat? Cât o mai costa un sat astăzi?

Descumpănit, las cuțitul în suportul lui. Șterg blatul mesei cu Dettol și încruntat aleg singura variantă care îmi mai rămâne: nu am altceva de făcut decât să devin mai bun. Cât de bun pot eu să devin. Să îmi rezolv ce mai am de rezolvat, să îmi șlefuiesc marginile tăioase din mine, să citesc toate cărțile cumpărate anul trecut, să îmi continui proiectele apoi să inventez altele, să îți povestesc entuziasmat despre toate acestea.

Și la un moment dat cu siguranță voi găsi anunțul ăla: „vând sat bine întreținut, unic proprietar”.