Ultimii zece din mine

Uite, stau îmbrăcat la birou cu paltonul așteptând ca unul din cei născociți de mine să iasă din pagini, să se încalțe și să zică hai, hai că avem de vorbit.

Întotdeauna iese cineva de acolo, din mine, în astfel de momente.

Mă uit la ceas, fumez. Îl aștept curios. Ultima oară a fost un rabin. Ușa scârțâie (să îmi aduc aminte să ung porțile conștiinței), în birou fum să îl tai cu cuțitul. Văd doar o siluetă, cu ochii mijiți încerc să îl disting. Viking? Cecen? Mongol? Să fie iarăși rabinul?

Ușa se deschide larg și înăuntru se mai strecoară unul, doi, trei, număr nouă inși. Primul zice: unu, doi, trei și – La Bolintinu’ din vale.

Cei nouă încep să cânte. Unul la țambal, acordeon, altul căznește un contrabas rezemat de perete. Rânjește știrb, cu trei dinți de altă culoare.

Foae verde spic de grâu, spune-mi Leană când să viuuu, începe să strige primul intrat pe ușă. Vine spre mine și îmi întinde mâna, zicând pe un ton domol: Hai noroc. Fane.

Dau noroc cu el, încă mut.

Lenuță, unde ai rămas, de ai semne pe obraaaz, mă, continuă să cânte de tremurau pereții. Apoi iarăși se apleacă spre mine și șoptește – hai, ziceai că să vorbim.

Păi da, dar așa?! Zic. Și fac un semn larg cu mâna, dându-i să înțeleagă păi ce vorbă e asta, așa, cu taraful după noi? Nu știu, zice, să moară ce am mai scump, pe noi ne-a trimis șefu’ acilea. Ăl bătrân, zice, și îmi face cu ochiul.

Carevas’zică, de voi am eu nevoie acuma, mi-am murmurat în gând. Ridic din umeri, asta e, zic. Beți ceva, îl întreb. Îmi arată palma dreaptă, stop, nu. Nu azi, răsună glasul lui dogit. Azi cântăm. Haideți, bă, ce e aici, mormântare? Ceilalți grăbiră ritmul trecând spre o sârbă. Azi ne plimbăm și cântăm, continuă el către mine. Hai, zice, și mă luă părintește de umeri, mergând spre ușă.

Când ieșirăm pe poartă și apucarăm pe Luminiței, înspre parc, m-am uitat din nou la ceas. Doișpe și un sfert. În urmă, înșirați pe trotuarul îngust, taraful cânta iar Fane răcnea în dreapta mea: Frumoși e Bucureștii, frumoși e și Ploeștii, frumoasă e Costanța, dar mai frumoasă-i viața, mai sfântă și mai dreaptă e libertatea mea, măi.

(foto: Fane Bobeșteanu e ultimul din dreapta, cu mustață. Taraful lui Costache Florea, poreclit Hopa Mitică)