Pântecul mamei noastre, stepa
Înapoi în mama noastră, stepa,
poteca e lungă iar caii obosiți,
ne-am despăturit inimile pe iarbă zicând aici ne vom odihni,
aici suntem protejați de nemărginire
căci cine să o străbată de la un capăt la altul,
poate doar un nebun precum Napoleon care nu îi cunoaște metehnele numite ierni,
capriciile geroase, înfriguratele îmbrățișări dinspre miazănoapte,
aici suntem protejați în pântecele mamelor noastre
unde ne-am despăturit întâia oară inimile,
hrănindu-ne cu lapte de iapă limbile ne au gust de pământ și de iarbă,
când ne sărutăm miroase a reavăn,
din gurile amestecate ne atârnă salivă
și cu fiecare picătură căzută lăsăm în urma noastră câte o păpădie, câte un mac,
uneori ciulini sau flori de nu mă uita,
noi facem dragoste ridicați cerbește pe picioarele de dinapoi
apoi îl consumăm ritualic pe cel mai slab dintre noi ținut sub șa până se frăgezește,
felie cu felie,
doar ochii îi rămân ridicați spre marele cer albastru zicând mutește:
aici suntem protejați în pântecul mamei noastre, stepa.
asta ne este legea,
asta ne este firea și calea,
ne sacrificăm carnea unul câte unul
pentru ca următorul să se nască din iarbă, din pământ, din ciulini și din nu mă uita,
ne rămân însă ochii din care încălecăm și strigăm în galop pe mutește ura! ura! ura!