Lettre de recommandation

| | Ce scriu, Proza

Cunosc prea bine jertfa, muritul câte puțin, câte un strop, în timp ce stai deasupra gâtului și contempli interiorul cavității toracice, luând notițe.

De aceea, unele acte ale creației le trăiesc carnal, nu doar le aflu. Spre exemplu, muzica asta a lui. Dincolo de minimalism și contrapunct adulmec absurdul, însoțit de oarecare iz de absint. Mă dedublez și, astfel, bulevardul Mamaia din Constanța devine Montmartre. Scăpat din mansarda mea din dix-huitième arrondissement mă împleticesc amețit, cu ochii roșii, rezemat de ziduri; îmi port prezentul în chip de cocoașă dureroasă.

De bună seamă și eu și el suntem legați de aceeași crevasă osoasă ce pornește din ceafă și se continuă scârțâindă de-a lungul spinării, cât e ea de lungă. Unii o interpretează clinic ca pe o inadaptare, un urlet înnăbușit în spatele zidurile ospiciului. Ni se prescriu cocaină, morfină, diferite tonice sau purgative. Băi de mare, o săptămână la moșie, plimbări lungi.

Să ne ascundem spinările diforme în spatele rutinei. Să devenim atât de ocupați încât să mai uităm să simțim. Masca unui cotidian sănătos, bancnote numărate scuipând peste degete, dejunuri în compania cercului social, bârfe, le bavardage futile, zâmbete înțepenite și zidite peste obraji.

Ah bon, vor zice unii îngăduitori, hai să îi oferim societății iluzia aderenței la tratament. Nous, les clochards célestes, ne vom integra, susținem asta cu viclenie, în vreme ce – în secret – ne căutăm unii pe alții. Ne recunoaștem când, după prima îmbrățișare, regăsim cu buricele degetelor forma cocoașei pe spinarea celuilalt.

Ne ascundem mai apoi în demisolul din Le Chat Noir și, cu ochii stacojii sclipitori, comunicăm în tăcere valsând cu mâinile în văzduh. Apoi, eventual, facem sex, străduindu-ne să nu pară ceva impersonal. Ne răscolim vintrele căutând cu repeziciune o fărâmă din acea căldură despre care știm că ne poate alina: acceptarea și iubirea de sine. În mirosul fluidelor noastre căutăm mângâierea celuilalt, pentru că noi nu suntem în stare să ne-o oferim. Vezi tu, cocoașa asta este o perversitate a anatomiei clinice. Ea apare exact în unghiul mort, în locul unde nu ajungem să ne putem mângâia cu palmele. E nevoie de altcineva să o facă.

Asta înseamnă că nu suntem întregi, nu? Poate de aici inadaptarea. Ne lipsește capacitatea de auto-mângâiere, așa cum altora le lipsește un membru. Suntem diformi și șchiopi. Actul creației este un témoignage, în idei, în muzică, în forme.

Dar cu fiecare creație murim câte puțin, câte un strop, în timp ce stăm deasupra gâtului și contemplăm propria dezintegrare, luând notițe.

Cunosc prea bine jertfa și te înțeleg.

De la tine vreau să învăț să cânt cu voce tare și să văd dincolo de geometrie și ecuații, să mă bucur de galben în loc de linie, să ling umeri în loc de încurajări, să îmi vărs neglijent cafeaua pe piept și să îl clătesc după aceea cu nisip, până când se va lustrui și va deveni solzos. De abia atunci voi luci leneș în soare și îți voi cânta arătându-ți dinții de crocodil,

De abia atunci o să dau din coada grea pleznind cu ea claviaturile – tanananam = în timp ce mă voi sui pe tine rece și mai greu decât coada și fără să te poți mișca o să mă întrebi dacă vreau să te mănânc iar eu o să îți zic că nu, doar te clocesc, ca să renaști crocodilă sub pieptul meu solzos și să te văd cum te întinzi leneșă la soare pe nisip.

A fi crocodil e un lucru mare și dureros care se învață la fel de greu cât o coadă sau o cocoașă.

Fragment din romanul: Negustorul de mătăsuri

Cuvântător, agricultor, antreprenor, muncitor, visător, cititor, ascultător, departe călător. Îndrăgostit de popoarele din jurul Mării Negre și din Asia Centrală.