Câinele negru al tatălui meu

Sunt câinele negru al tatălui meu
atât de întunecat încât nu las umbră în urma mea
și nici aburii răsuflării nu îmi sunt de văzut,
nici ochii sclipind și nici coada,
doar o femeie îmi simte greutatea uneori
și colții mi-i știe prin urmele pe care le cercetează a doua zi
dezvelindu-și în fața oglinzii sânii,
sunt cel mai negru câine al tatălui meu –
nevăzutul de om, neștiutul de fiare,
sunt cel mai negru mâncător de lumină
când gonesc în urma apusului înspăimântat
sfâșiind câte o rază de pe osul propriei vieți
până ce mă voi consuma pe de-a întregul;
atunci mă voi linge mulțumit pe bot
și mă voi culca la picioarele ei,
un câine bătrân cu ochii mijind în sus
să îi mai văd încă o dată sfârcurile.