Sacrificiu

uneori, marelui han Ogodei îi vine să plângă și nu poate.
mongolii nu cunosc umezeala ochiului decât de la roua ierbii.
uneori, marelui han îi vine să se ridice și să își ucidă calul alb.
voi scoate cuțitul, își spune, și îi voi tăia beregata.
cu mâna pe teaca hangerului, Ogodei își amintește că nu are pe cine să ucidă;
calul este o iluzie albă așezată pe o altă iluzie necuprinsă.

să plâng nenăscutele vieți, își spune,
să plâng pentru haos, pentru întunericul înghețat,
pentru nimicul în care se lumina se va întoarce,
pentru marele cer muribund.

cu ochii în lacrimi, marele han Ogodei își înstrunește arcul și trage o săgeată în înalt,
de bună seamă marele cer albastru are să îi cadă greu peste umeri,
el o să îl țină strâns de copite și cu această ofrandă în spate
o să apuce din nou spre apus, de această dată desculț.