Fericire de aprilie

Tu ce mai faci?
Eu bine, cu ale mele.
Zile mai bune, altele mai rele.
E liniște acum și chiar dacă tu taci
cuminte lângă mine
te aud gândind cu laptopul în poală
istorii de demult neînvățate în școală.
Te aud și îmi e bine.

***

Am venit doar să scriu că sunt fericit.
Acum o să mă întorc la bucătărie unde feliile mi-au sărit demult din prăjitor.
Bucătăria noastră unde facem curat când ne vine și unde am descoperit în anii ăștia (anii!) că mâncarea se face aproape singură atunci când dansăm, că vasele se spală singure dacă te pândesc după ușă iar apoi intru caraghios imitându-l pe Napoleon și, în sfârșit, chiar și găleata cu gunoi dispare ca prin farmec dacă îți trag o palmă sănătoasă peste fund apoi te sărut pe ceafă.

Dar ce să mai vorbim… E bine, domnule. E bine.

Ce voiam să zic. Știi de ce e așa bine încât, acum, la ora zece și douăsprezece minute, mi-am dat seama că e aprilie și că sunt fericit? Pentru că îmi faci supă de pui când mă doare stomacul. Pentru că râzi când mă prostesc și îți sclipesc ochii când te iubesc. Pentru că lucrezi la ultimul tău proiect despre congruența dintre religii și putere. Pentru că ai citit în câteva zile Haos calm, vreme în care eu am început pentru a zecea oară Fundația lui Asimov. Pentru că știm atât de multe și totuși nimic, astfel încât să nu treacă vreo zi fără să ne minunăm de ceva, cu gurile rotunde și ochii mari. Mai este bine pentru că putem să mergem la Insomnia în Berlin, dar și la Herman Maxy la MNAR.

Este atât de neverosimil să fie bine. Să nu mă doară nimic, să nu mă gândesc la rezolvări, să nu fac planuri, ci să fiu aici lângă tine în vreme ce citești despre A.C. Cuza și Miron Cristea. De fapt, ești un liliac înflorit, iar eu sunt tu, cu ochii închiși, adulmecându-te.