Nu știu de nimeni
în mersul meu dintre gând și cuvânt câteodată mi-e greu să mă știu și pe mine mergând așa viu pe pământ
în mersul meu dintre gând și cuvânt câteodată mi-e greu să mă știu și pe mine mergând așa viu pe pământ
Fii tu cel ce poate atinge luna cu degetele întinse copăcește noaptea la fereastră, fii tu cel ce zboară fără a-și înghiți regretele, lasă în urmă noaptea albastră și fii.
Pierzania este o destinație, nu o stare oarecare. Lasă-mă să mă pierd în ochii tăi, să te culeg pe tine din tine, nesfârșito, rătăcire a vieții mele curgătoare.
Laptele de sânge, mierea ta de foc, Şaua ta de cal şi copita ta de iapă Le-am aflat la rădăcina unui vis de haiduc Pierdut în codrii de nicăieri.
Nu m-am temut de urși, de lupi și de jivine, nu m-am temut de drumuri, răspântii și destine, eu i-am învins pe cei care strigau în mine să îmi fie frică de ce o să fie mâine, de drumuri lungi și de incertitudine.
M-am prins demult în hora celor ce știau să cânte, prin subsoluri, care știau să-și urle existența în nemurirea spumei din pahare.
Când fără să ştiu că te am te rătăcesc prin pădurile mele de brad, când fără să te văd te iau în braţe de faţă cu prietenii, când fără să te gust eşti deja dulce pe limba mea, poate doar atunci te voi afla din nou tânără şi speriată ca o vrabie în braţele mele.
Mă chemau sunetele, mă strigau disperate Şi mă trăgeau în sus. M-am simţit ca o literă pe hârtie Neputând să mă desprind de condiţia mea.
Mă aflam prins cu o ureche spre trecut Şi cu cealaltă în viitor. Neclintit picurase timpul În lacul tăcerii, asurzindu-mă.
Au înflorit castanii în groapă la Floreasca. Acum e vremea noastră: a mea să număr anii, a lor să înflorească.
azi am muncit, am muncit și iar am muncit. azi m-am stahanovit, azi nu m-am odihnit și uite că acuma, deși sunt obosit, credeam că dorm dar nu am adormit.
Și totuși o să fie primăvară. Cât mai suntem aici și cât ne-avem, hai să ne mângâiem să nu ne doară, să ne vorbim, să ne iubim, să nu tăcem.