Cântau căruțele la zece în Obor
Se întorc bătrânii dimineața din Obor cu cărucioare scârța scârța în urma lor cântând din roți un fel de poezie despre ce a fost și nu o să mai fie.
La moartea florii de piper
S-a năpădit de buruieni grădina ei și în locul sufletului dânsei care mergea odinioară pe alei azi am găsit o rană verde și diformă, încă o casă părăsită în cartier
Fotbal în curtea școlii
Azi îmi desenez lumea cu bucăți de inimă, mai mult sau mai puțin sfărâmate. Din loc în loc îmi las ghiozdanul din spate pe pământ; aici facem porțile.
Leoaica de safir
Știi ce suntem? Doi gânditori de gânduri zgomotoase și începători de existențe, leoaică de safir, acolo unde nimic până la noi nu existase.
Am învățat
Am învățat să merg singur pe drumul meu pentru că doar aici mă așteaptă pe mine Dumnezeu.
Când nu mă încape timpul
Câteodată orele sunt atât de scurte în noapte că îmi ies gândurile din ele ca tălpile de sub o pătură ce nu mă mai încape.
Arendașii
Ce strâmbă lumină cade azi pe pământ și tremură iarba și îmi tremură pașii pășind șovăielnic și strâmb, rând pe rând.
Armânlu nu cheari
Ce tristă ar fi lumea fără soare și cât de singuri frații fără frați, orbecăind tăcuți și muți și întunecați și prea însingurați în lumea asta mare.
Fericiți rătăciții în vânt
Fericiți insularii, cei cărora numai oceanul le mărginește singurătatea. Fericiți rătăcitorii fără de margini, fericiți cei ce cunosc libertatea. Fericiți călătorii departe atunci când barbarii vor arde cetatea.
Leoaica de pe Voroneț
Între noi curge un râu de foc și nu ne mai găsim; l-ai cunoscut, leoaico, l-am cunoscut și eu. De ce mai curge râul și cum să ne găsim? Leoaica stă pe un mal, pe altul stă un leu. Mă întreb de ce există, de ce ne împărțim?
Când degetele mă apucă de glezne
când sunt obosit e ca și când mi-ar cădea, rând pe rând, mâinile de la coate în țărână și m-ar apuca de picioare, printr-un gest nefiresc și grotesc să îmi spună că ajunge cu atâta alergare, că ar fi vremea să mă opresc și să merg liniștit la culcare.
pe Jupiter plouă cu diamante
pe Jupiter plouă cu diamante cât oul de palmipede, cât covrigul din coada câinelui jupiterian care se întinde leneș la umbra lui Ganimede când se oprește ploaia și a mai trecut un an.