Lemne dăltuite
Omenirea e mai săracă acum cu un braț de lemne dăltuite. Dăltuitorul e mai sărac cu o amintire iar pământul, ei bine, pământul este același pentru că cenușa i s-a înapoiat.
Steaua Spica
Din când în când, omul vede o stea strălucitoare în preajma lunii când de fapt acolo sunt două stele care dansează împreună.
Sufletul meu
Sufletul meu este o sală înaltă și rece cu tavanul boltit din care plec uneori în grabă ca să stau singur la soare.
Puține nevoi, din ce în ce mai puține
Descopăr că pe măsură ce trece timpul devin un om cu din ce în ce mai puține nevoi.
Sămânță încolțind, namazlîk
Odată ca niciodată am îmbrățișat un brad. Cu urechea lipită pe scoarța lui am auzit cum îmi șoptea două cuvinte fâlfâind din crengi.
Femeie în hipostil
cât ești de fragilă cu pântecul tău moale, cu spinarea sprijinită de oase ca de o cârjă, cu inima ascunsă sub pieptul dezvelit
Bizanțul ca o tartină
E plin Bizanțul de vagabonzi și palicari, e gălăgie aici, fete oacheșe servesc rachiu și măsline, se fumează ciubuc și se joacă aprig.
Eu albastru
Mica mea plajă, fîșie de nisip cu bucățele din eu.
Cafea după 70 de ani
Citesc istoria ca pe un bildungsroman în care timpul se schimbă iar omul rămâne imuabil. Într-o cafenea pe Lipscani trei prieteni vorbesc azi în șoaptă despre război.
Hârtie țesută la marginea lumii
Sunt între oameni unii oameni fragili și subțiri. Ei se strecoară tăcuți peste marginile lumii, apoi se așază într-un colț și ascultă și țes.
Pisici, bufnițe, glezne și cafea
Despre fata îndrăgostită de pisici tărcate, de glezne și tălpi goale, de conturul miezului existenței sale pe care o numește „Ea”, de contrastul dintre verde și roșu, de albastru și suflete, de bufnițe și de timp.
A doua amintire din vremea lăcustelor
De asta, suflete, iubesc pietrele, le las să te mai poarte și ele ca un pântec când obosesc să simt și să te port.