Cafea după 70 de ani

Pe Lipscani, 1942

Socotesc viața în măsuri de 70 de ani.

Citesc istoria ca pe un bildungsroman
în care timpul se schimbă iar omul rămâne imuabil.

Într-o cafenea pe Lipscani,
trei prieteni vorbesc azi în șoaptă despre război,
așa cum prietenii bunicului meu
își vorbeau în șoaptă acum 70 de ani,
așa cum copiii băiatului meu vor vorbi în șoaptă
peste alți 70 de ani.

Pe Lipscani se vor schimba pietrele și bordurile,
discuțiile vor rămâne aceleași între oameni,
iar cafeaua va fi când mai dulce, când amară.

Omul este imuabil.

Că ieri nemți, că azi ruși, că alaltăieri turci,
că odată zmeii…
cafeaua curge, scrumiera se umple,
șoapte, fum, linguriță,
plicuri de zahăr rupte
și făcute ghemotoc cu degete îngrijorate.

Ocheade după fetele de pe stradă,
tu ce mai faci,
muzică, muzică,
iarăși nemți, iarăși ruși,
muzică, muzică,
încă o sorbitură de cafea…

Nota de plată și gata, alți 70 de ani.

f

Demult, un zmeu a întrebat:

„- Am vreme să cânt un cântec, să joc, să beau o cafea,
să trag un ciubuc și să-l ajung din urmă pe Câmpan Verde și Frumos?”

„Ai și prea ai!”, i-a răspuns calul,
semn că încă din timpul fabulos al basmelor
cafeaua și războaiele au rămas neschimbate
iar omul a avut destulă vreme.