Dragoș Șerban despre: douămiisme

Într-o noapte am văzut atât de departe încât nici eu nu eram să simt, era acolo o apă tulbure ca un blestem.

A fi crocodil e un lucru mare și dureros care se învață la fel de greu cât o coadă și care se plânge cu lacrimi.

O singură respirație a omului – cam cât un abur din cafeaua celui care citește azi pietre și se pregătește să se înșire liniar, os cu os, de-a curmezișul temeliei unor case nezidite.

Apoi apare o claustrofobie specifică ochilor ridicați spre cer care în loc să vadă nesfârșitul văd sfera.

aș prefera să te îmbraci în alb în seara asta, să îți lași în ușă fusta neagră, bluza vișinie și să te înfășori în hlamida mea nepătată

Hai să mai trăim și vara asta, Șerbane, cu toate crengile în sus, mi-a strigat corcodușul în timp ce țineam strâns fierăstrăul în mână.

când toți vor câte un pic din mine și nu mă am destul, se întâmplă ca secundele să îmi atârne agățate de limbă cu gustul lor metalic și sălciu.

atunci nu te vei mai teme nici tu de trăznet și am să îți sug laptele mai întâi din țâțe și după aceea din ochii tăi senini.

burta lui albă îmi zice să nu îmi fac griji – viitorul se dizolvă în acum , trecutul se dizolvă în acum, freziile se sărută acum

mi-e frică să ies din mine pentru că realitatea m-ar ameți spunându-mi că există lucruri cu formă, miros și culoare

Dacă aș fi preafericit mi-aș lua catâr și m-aș plimba pe el agale printre oameni mi-aș vinde straiele împărătești și sceptrul pentru că împăratul este Unul singur.

Pe voi, călăreții care ați schimbat lumea și astăzi ați vorbit tătărește cu mine în Tuzla.