Ogodei

te-am ridicat pe calul meu cu sângele șiroindu-ți pe coapse,
în stepa mea nu e loc pentru frică sau călăreți negri.
dintre toți, unul singur a supt lapte de iapă și nu și-a iubit mama,
dintre toți unul singur nu se teme de trăznet,
dintre toți unul singur te-a lins pe coapse
când a plecat să ardă ultima dată cetatea.

după o mie de ani am trezit hoardele lui Ogodei
să sfârtece burta angoaselor care te-au furat.

am să îmi împodobesc șaua calului cu degete de frici
și în fața cortului meu am să ridic o pădure
din capete ale fostelor tale anxietăți
pînă ce nu o să mai rămână nimic deasupra ta
decât marele cer albastru,
atunci nu te vei mai teme nici tu de trăznet
și am să îți sug laptele
mai întâi din țâțe și după aceea din ochii tăi senini.

astăzi vei fi întreagă și noi iarăși ce am fost.