Dragoş Şerban în Nu există început sau sfârșit
în locul în care se adună scrumbiile
să își întindă solzii lucitori și alunecoși,
ele vor alerga bezmetice dintr-un colț în altul
al acvariului considerându-l cerc
când el este de fapt cub,
așa cum oamenii aleargă pe iarbă și se întind la soare
cu spinările rezemate de pământul moale
pe care îl consideră drept când el,
de fapt, este aproape sferic
dar pentru a înțelege asta
trebuie să fii cu capul în nori
și spinarea pe iarbă.
Apoi apare o claustrofobie specifică
ochilor ridicați spre cer
care în loc să vadă nesfârșitul
văd sfera.