Cosonul de aur

într-o noapte am văzut atât de departe încât nici eu nu eram să simt
cu gândul, cu visul, cu proiecția,
era acolo o apă tulbure ca un blestem
din care apăreau căluți de mare în a fi dinspre a nu fi.

într-o noapte am văzut mâinele și avea două fețe, ca un coson.
pe una eram eu și pe cealaltă încă nu.
l-am ținut în palmă și când am dat să îi privesc zimții
nici el nu mai era.
cosonul acesta este un cerc perfect, mi-am zis,
el nu are grosime ci numai două fețe,
una a fost și alta încă nu.

într-o noapte m-am uitat la un om și am văzut un coson.
de deasupra îmi zâmbea căluțul de mare.
i-am zîmbit și eu dar nu l-am atins
pentru că nu avea margine și ar fi dispărut
într-o apă tulbure ca un blestem.