Sămânță încolțind, namazlîk
Odată ca niciodată am îmbrățișat un brad.
Cu urechea lipită pe scoarța lui am auzit
cum îmi șoptea două cuvinte fâlfâind din crengi.
După mulți ani, fără să învăț copăcește,
am înțeles că mi-a spus atunci: drept, vertical.
După aceea mi-a fost frică să îmbrățișez și pământul,
cine știe ce mi-ar fi șoptit.
Până la urmă am făcut-o.
Nu mi-a spus nimic, dar am auzit o sămânță încolțind.
Un negustor mi-a vândut odată un covor fermecat,
mi-a spus că știe să zboare dacă îți lipești fruntea pe el.
Nu a zburat, dar am simțit cum cerul mă îmbrățișează
și mă ascultă pe mine încolțind.