De multe zeci de ani se desfrunzea și crengile nu îi scârțâiau decât noaptea, când era sigur că nu îl aude nimeni.
Tu nu știi că o scoarță bătrână îmi acoperă azi trupul. Doar eu într-un trunchi de stejar singur, singur, ideea de noi, mărunte întâmplări, măruntă lumină.
Mai ai câteva zeci de ani, am visat că îmi spunea bărbatul fără vârstă din mine despre care presupun că sunt eu, măcar pentru aceea că l-am auzit dintotdeauna, doar pe el l-am auzit dintotdeauna, nu pe mongoli, nu pe îngeri sau pe demoni, doar el este aici nenăscut în născutul de mine.
Până la piept am să îmi îndemn calul să intre în apă, să simt valurile cu degetele de la picioare și cu călcâiele bine înfipte în scări.
din scrâșnetul de dinți, din cazne și păcate, unii se culcă oameni apoi se scoală sfinți.
Mă înghit câte puțin ca pe o pâine câte un cap, câte o coadă, câte un grumaz de cal, mă întind azi să mor călare până mâine, mâinele, mâinele, demonul, caii, cercul perfect.
Cum adică să nu ai emoții, l-a întrebat cineva mai demult. Uite așa, mormăie hanul în barbă, iei un deget neapărat cu iarbă sub unghie și te scobești în piept până nu mai rămâne nimic.
Povestești, trăiești, întinerești și te joci de-a timpul sub cerul prin care luna la ora trei îți arată soarele ca o cusătură veche prin care intră lumina sub plapumă.
de ce zece în capătul meu, de ce nu unsprezece sau opt, de ce îngerii m-au adus aici, de ce nu iepe neîmblânzite scăpate din lume ca dintr-un grajd
ridică-te și umblă, mi-a spus îngerul înainte să mă împingă dincolo de marginea lumii, agață-te, zboară, plutește.
În lumea lui nu există colțuri. În lumea lui, ideea este argintul din spatele oglinzii ideii, noroiul din spatele cerului.
Orașul a tăcut îmbrățișând statuile de piatră, uite, prin crăpături le iese ca un abur sufletul, ca o idee, ca un cuvânt, ca o poruncă, fii.