Culegătorul de rogoz

Smârcurile sunt negre și înșelătoare ca smoala.
Le știe. Le trăiește cartezian – apă, noroi, cer, broaște.
În adânc este liniștea.
Alchimia rovinelor.
Creuzet în care adună rogoz, mormoloci,
suflet și turbă, un deget descărnat de ulii,
aici a fost el, astăzi e el
întreg în lumea lui descompusă.
Scos din ea, devine sâcâit de formalități, de iarbă, de pietre.
Scorțos, riguros, colțuros.
În lumea lui nu există colțuri.
În lumea lui, ideea este argintul din spatele oglinzii ideii,
noroiul din spatele cerului.

Tragi aer în piept și te scufunzi să afli ce a fost,
de unde a început, care a fost întâia idee din lume
și a cui,
te scufunzi,
trebuie să te scufunzi,
dacă te zbați smârcurile te înghit
pentru a te scuipa o mie de ani mai târziu,
trebuie să te scufunzi liniștit cu ochii la cer,
vei afla.

Sunt oameni care caută fericirea o viaţă întreagă, care cred că starea asta fluidă a minţii şi inimii – fericirea – vine dintr-un context amănunţit, bine pus la punct, construit minuţios cu sacrificii şi răbdare.