reci ochii noștri, tari brațele și împietrite ne fie inimile.
mai știi podul și apa neagră de sub el, visul cu personaje pe care le-am unit într-un singur cuvânt - smoală?
un copil verde-însângerat de desfrunzirea jocurilor, miezul tuturor eurilor, tulpina pe care m-am ridicat
îl iubesc pentru că mi-am dorit în secret să îmi fie tată, așa a croncănit îngerul corb, un tată înalt și puternic, cu gândurile turnuri și spinarea tare ca piatra.
din trâmbița îngerului se aude numele tău dintâi, stea căzută din cer, liniște a drumului meu.
Demonii plâng, sărmani dezpielițați cu fiecare lacrimă îndumnezeiți.
Și demonii au fost demult copii, îmi amintesc. Unii din ei purtau cămăși albe, erau frumoși, erau cuminți, îi durea.
un pepene care îmi crește în piept din ce în ce mai mare și încăpător, ca o minge, ca un balon, ca o lună, un pepene în care avem loc amândoi și în care vom face dragoste printre semințe și zeamă dulce.
bate vântul și plouă, iubito, eu am doar litere sub frunte, nu se leagă între ele înspre a ști, a cunoaște.
Mongolii nu plâng niciodată, au nevoie de zei șchiopi să plângă pentru ei.
Omul este o creatură a liniștii care a așezat ordinea ca pe o pătură în ea însăși, acolo unde nu era nimic până atunci.
inima mea, sufletul meu, șoaptele mele care uneori se transformă în țipete, în porunci scuipate din galop, în hățuri