Cămașa albă

într-o zi,
toți mongolii din mine vor dispărea cuminți și tăcuți
în nemărginirea stepei din care s-au născut,
spinările lor se vor îndrepta călare
spre vârfurile înghețate ale munților Altai,
în neantul pământului din care s-au ridicat
munții, eu.

într-o zi,
demonul ucis va reînvia
în cerul din care a căzut demult,
nu așa de demult,
înger,
nu așa de înger;
îmi amintesc izbitura, mirarea,
îmi amintesc căderea,
eu.

și demonii au fost demult copii,
îmi amintesc.

unii din ei purtau cămăși albe,
erau frumoși, erau cuminți, îi durea.

unii din ei au fost înțeleși, iubiți, mângâiați.

unii din ei îmi șoptesc că nu există Caucazul, Altaii,
Constanța, șantierul naval, clienții,
mongolii, viața, tu, eu.

demult i-aș fi retezat – tăceți.

azi îi mângâi pe cap și le șoptesc –
șșș, înțeleg că vă doare, înțeleg.