De ce vârful Elbrus

calul meu scund la greabăn calcă agale spre înăuntrul lui
cu sudoarea adunată spumă pe coaste.

un înger mi s-a așezat pe umărul drept ca un corb
și mi-a șoptit că iubesc Caucazul
pentru că mi-am dorit în secret
să îmi fie tată –
un tată înalt și puternic,
cu gândurile turnuri
și spinarea tare ca piatra.

așa mi-a spus îngerul corb după care a zburat,
mi-am amintit că demult îi săgetasem aripa dreaptă.

pentru Caucaz am învățat să dansez ca un cecen,
pentru tata am învățat să zic mamă în dialectele cerchezilor,
pentru Caucaz voi pleca într-o zi pe jos de la Tbilisi spre Mtianeti,
pentru el am învățat să zic „ara, megobaro”,
nu, prietene.

eu a trebuit să mă nasc ca o întâmplare repezită,
ca o insulă scuipată în valuri de un vulcan.

m-am trezit fierbinte și domol ca lava
apoi m-am întărit în ape reci,
să mă fac piatră,
să îmi doresc să fiu la rândul meu un Caucaz,
unul căruia vânturile nu au avut răgaz să îi tocească dinții;
poate de asta am rămas așa colțuros,
poate de asta îmi sângerează tălpile când calc pe mine,
nici pădurile nu au avut când să mă acopere ca să miros a frunze,
eu sunt piatră, îngere,
din mine puținele izvoare se reped turbate în mare.

Foto: Dmitry Beliakov