Mai ai câteva zeci de ani

Mai ai câteva zeci de ani,
mi-a șoptit un bărbat fără vârstă pe care îl aud uneori
și despre care presupun că sunt eu
altul decât hanul Ogodei,
altul decât demonul Azazel,
altul decât îngerul pe care l-am visat alb și androgin într-o noapte,
altul decât zeița cu gheare și cu un ochi în palmă,
altul decât tot ce este în jurul meu și capătă voce
după trei dimineața când în cartier miroase
a pește, a vinete coapte sau a rântaș
și eu a cozonac.

Mai ai câteva zeci de ani,
am visat că îmi spunea bărbatul fără vârstă din mine
despre care presupun că sunt eu,
măcar pentru aceea că l-am auzit dintotdeauna,
doar pe el l-am auzit dintotdeauna,
nu pe mongoli, nu pe îngeri sau pe demoni,
doar el este aici nenăscut în născutul de mine.

O fi vrând să mă încurajeze,
mi-am zis eu cu vocea mea care poartă în ea stigmatul timpului,
o fi vrând să mă încurajeze să nu mă opresc tocmai acum din drum,
pesemne ceva important se va întâmpla în curând.

Imagine: Autoportret – Edvard Munch