Pierdut între pietrele mele vechi cărora le desenez aripi.
un singur om m-a văzut așa și mi-a spus că aș fi o insulă, eu am dat alene din coadă dispărând în mine ca un pește bătrân.
copii pentru care realitatea e un caleidoscop reflectat în culori pastelate, bătrâni cu ochii închiși nemișcați trăindu-se pe dinăuntru consumând tot ce mai e de consumat printre amintiri și prezentul, mereu prezentul
l-am privit pe frunte îi scrisesem tu nu vei pleca niciodată de aici numaidecât am albit și nu am mai fost copil ci copac
trebuie să rămân treaz în aerul ăsta umed sufocant ținându-mă strâns de ideea că dacă mă voi scufunda trebuie neapărat să duc cu mine ceea ce știu, să nu uit nimic, să îmi port toată lumea în piept și să o răsuflu dincolo, să se mai nască o dată.
învelește-mi, Doamne, inima cu tablă ca pe o casă nouă de gospodar. fă-mă sat într-o câmpie prăfuită, să se ridice salcâmii din colțurile mele. să se nască din mine oamenii și apoi să plece, fiindu-le dor. alții să se vină și să se ridice, copiii să copilărească și să-mi zică acasă.
Sunt pe atât de trist pe cât poate fi cel rămas fără țară, deși eu nu fără țară am rămas, ci fără popor. Fără cei de lângă mine cărora să le înțeleg cuvântul, să le cunosc slova, să le simt trăirile, privirile. Din dezolarea asta a pustirii apartenențelor s-a născut prima speranță, venită împreună cu […]
am descoperit că visele sunt duplicitare, în ele nu există matematică, uneori nici în oameni, nici măcar în dimineți
oamenii mor, la fel și rudele lor, între dânșii dar nu moare fapta celor cu onoare, slava celui luptător.
În timp ce te ascult mă gândesc că demult, tare demult, ele erau aripi.
vremea topoarelor, vremea șpăngilor și a pavezelor rupte
Uite ce frumos rămâne în urma noastră, tată, și ce limpede în noi.