Alegerea

Sunt pe atât de trist pe cât poate fi cel rămas fără țară, deși eu nu fără țară am rămas, ci fără popor. Fără cei de lângă mine cărora să le înțeleg cuvântul, să le cunosc slova, să le simt trăirile, privirile.

Din dezolarea asta a pustirii apartenențelor s-a născut prima speranță, venită împreună cu (mulțumim, Doamne) liberul arbitru. Nu ai popor? Alege-ți, dară, unul.

Auzi ce șansă, mi-am spus. Câți oare au posibilitatea să își aleagă, înainte de a veni pe lume, limba maternă? E ca și cum ai putea să îți alegi o mamă dintre toate femeile din lumea asta.

Pentru mine într-adevăr a fost o renaștere. Doar că, am realizat apoi, nu a fost una așa cum se renaște, din propria cenușă. Căci nu un popor mi-am ales, ci sute. Puzderie, câtă frunză și iarbă. Din fiecare mi-am luat câte ceva, ce am crezut eu că mi se potrivește.

Din Caucaz, mândria muntenilor. Din Japonia, onoarea și datoria. Din sudul Italiei, bucuria. Din Grecia, dorul.

***

Lumea e un du-te vino între ce este și ce se simte că este, la urma urmei la asta se rezumă totul, la a fi.

Existența trebuie înțeleasă, trebuie iubită cu tot ce cuprinde ea: om, piatră, lemn, vierme, timp, sine.

Te iubesc pentru simplul fapt că exiști, faci parte din această lume iar lumea sunt eu, așa cum lumea ești tu.