Întrebările

Sunt momente în care mă trezesc.

Mă uit în jur fără să recunosc nimic, iar aceasta este o stare diferită de cea a unei banale amnezii. Aș întreba, dacă ar fi așa, unde mă aflu. Sau cine sunt. Aș întreba pentru că în pofida confuziei m-aș recunoaște, totuși, om.

Eu, însă, nu îmi pot pune întrebări, pentru că nu mai recunosc acest concept. Și totuși curiozitatea rămâne ca miez, ca idee în spatele unei rațiuni atât de diferită de cea a omului. Aș întreba, dacă aș putea, ce este această alcătuire din care fac parte. Dar nu pot, semn că atunci când mă trezesc nu mai sunt om, ci o fărâmă de conștiință ce își adulmecă existența.

Privesc atent. Totul ar trebui să mi se pară familiar, fiecare obiect din camera dezordonată în care am ațipit. Nu doar că nu le recunosc, dar nici măcar nu știu ce sunt. Nici măcar nu le disting individualitatea, sunt doar eu în miezul unei țesături a unui spațiu a cărui ordine nu o percep.

Apoi, adorm. Poate că fug de mine. Și mă trezesc iarăși de data asta eu, eul amintirilor și al gândurilor mele. Mă trezesc râzând, oarecum liniștit, cu certitudinea că în universul celălalt nu există întrebări, ci numai curiozitate.

Alături, moș Luca din Azilul lui Gorki mă încredințează cu vocea lui blândă: Ai să te liniștești.